Alexandru Dabija, ce-ţi place mai mult: răsăritul sau apusul, soarele sau luna, muntele sau marea?

Răsăritul. Lucrez foarte bine dimineaţa. Am un cult pentru zori. Iubesc soarele, căldura, deşi toată copilăria mea a fost dominată de iarnă. În ani, iarna a decăzut ca anotimp. Parcă ne-a luat Dumnezeu iarna! Cred în meteorologie, iar schimbările tulburătoare mă interesează mai mult chiar decît cele sociale. Nu le privim atît de atent pe cît ar trebui. Şi pînă să devină stări metafizice, ele sînt fizice, de-a dreptul. Şi muntele şi marea mă liniştesc foarte tare. Există o ordine în lucruri în care şi eu sînt pus undeva, la locul meu, împreună cu semenii mei. Sînt pus la punct, dar nu pedagogic, ci familiar. Zona Neamţului, de unde sînt eu, a rămas pentru mine un loc magic. Ceahlăul, cu poveştile lui, pentru mine nu e turism. Şi acum în locurile alea sînt mai mulţi sihaştri decît acum 200 de ani. Recitesc frecvent Creangă pentru că limba lui este expresia unui fel de a vedea lumea. Mă regăsesc şi în limba aceea şi în felul acela de a vedea lumea. Îmi vine să rîd oşlobeneşte cînd aud cum se căinează artistul român că nu se poate traduce Creangă şi că Ceahlăul e mai mic decît Manga Parbat! Să tîinjeşti tot timpul după ceva ce nu eşti. Mai în tinereţe îi ziceam "trînjeală". Nu se mai foloseşte vorba "a trînji".

Eşti un regizor minuţios, un artist căruia îi place ordinea. Structural, însă, ai manifestări care sparg aşezarea prestabilită, ai tendinţe anarhice.

Sînt un anarhist pur. Aş fi vrut să mă nasc în perioada de glorie a anarhismului. Cred în valorile de corecţie pe care le poate aplica anarhismul unui sistem chiar şi democratic, cum e acum. Şi atunci, individul are dreptul să corecteze legi. Să plătesc taxe unui stat care mă poate trimite oricînd, împotriva voinţei mele, în război şi să întreţin haite de funcţionari care să-şi bată joc de mine