Într-o lume normală, un film ca Ţăcăniţii ar fi trecut neobservat. Nu e cazul nostru. Nu numai pentru că lumea în care trăim nu e una normală, dar şi pentru că, după o lungă secetă a producţiei naţionale, cronicarul s-a trezit invitat, incredibil, la "un nou film românesc, Ţăcăniţii".

Alarmă falsă. De fapt, nu avem de-a face cu un film românesc, ci cu un film în româneşte, ceea ce e cu totul altceva. După ce, de atîta vreme, nu s-au mai putut auzi, la cinema, dialoguri în româneşte, le auzim acum, cu ocazia Ţăcăniţilor. Dar cum? Sub forma unui dublaj nefericit, al unui film turnat - la noi - în franceză ( cu distribuţie mixtă şi cu echipă tehnică română). O banală subtitrare ar fi fost, în acest caz, o soluţie mult mai igienică. Dar un subconştient "filmaţi, băieţi, filmaţi, numai filmaţi româneşte" a stat, probabil, la originea unei aşa-zise variante româneşti. Doar că dublajul trage filmul (şi mai) în jos; replicile sînt servite, toate, violent asincron şi sună ca înregistrate pe scena unui teatru de amatori, şi acela în criză.

Regizorul (coscenarist al propriului film, francezul Gérard Cuq, 45 de ani, cîteva filme de televiziune la activ, debutant acum pe marile ecrane), întrebat, la conferinţa de presă, în ce gen şi-a conceput filmul, a răspuns: "În nici unul". Filmul s-a vrut un amestec de genuri - şi poliţist, şi comedie, şi de dragoste, cîte puţin din fiecare - dar el se reduce, în ultimă instanţă, la un haos stilistic scăpat de sub control, cu un aer paradoxal de parodie involuntară. La balamuc ca la balamuc, s-ar putea spune, de vreme ce filmul se petrece, aproape în totalitate, la un spital de nebuni. Cîţiva "răufăcători" încolţiţi (foşti poliţişti) se baricadează în ospiciu şi iau ca ostatici bolnavii. Locul e înconjurat de trupele anti-tero. În timpul asediului, lumile se amestecă, nebunii par mai normali decît normalii şi norma