Nu scriu, mă dor ochii. Hardtmut e bucuros, ştie că am vreme să îl ascult.
"Fac" - zice - "programe de marketing, de strategii bancare, creez jocuri hiperintelectuale, aproape abstracte... Nu mă satisface nimic, chestii minore. Trebuie să fac ceva pe măsura posibilităţilor mele! Intru în banca de date a Pentagonului..."
"Au mai intrat", zic.
"Momeli! Pentru fraieri! Crezi tu că lasă America la îndemîna oricui aşa ceva? Să fim serioşi!... Sau Rusia... Eu am alte canale... Voi porni al treilea război mondial!..."
"Ţicneli!" zic, pentru a ieşi din zona morbidă a discuţiei.
"Asta crezi tu!" se porneşte. "Ţi-ai risipit toată viaţa aiurea!... Ai scris cîteva cărţi! Mai scrii una... Preocupare de psihopat... Am trecut prin asta... Nu-ţi vine să te sinucizi? Trăim minor... Orice existenţă e minoră. Doar sfîrşitul are ceva deasupra condiţiei noastre!... Trecerea! Moartea e împlinirea!... Dincolo, cred, e totul!... Călărim himere..."
Hardtmut, alături de care descoperisem rock-ul!... Încă mai purtam - dar tot mai rar - pantaloni scurţi, cînd aflaserăm de nebunia asta. Ascultam pe furiş, la radio. Aproape toată planeta era, atunci, împotriva rock-ului. Săli evacuate, închise. Adolescenţi bătuţi de poliţie cu bastoanele, pedepsiţi de părinţi, de şcoală, admonestaţi de pastori! În America!! Acolo!!! Credeam că ne minte cineva, pentru că mereu am fost minţiţi. Nici acum nu putem deosebi mereu adevărul de minciună, am rămas cu sechele, sîntem incurabili. Toată planeta s-a îmbolnăvit între timp, pentru că totul e confuz. Acesta e semnul: neclaritatea.
Rock-ul era demenţă, ni se potrivea. Ni-l închipuiam pe Jerry Lee Lewis, prăvălind - la propriu - piane asupra spectatorilor. Chiar aşa era, aflam din surse oculte. După ce, tot asupra privitorilor, istericul abătea energii nemaiîntîlnite, electrice, magnetice, nu ne dădeam bine sea
