Borges spune într-una din conferinţele lui că îi place pur şi simplu să citească literatură. Dinaintea unei cărţi, mă simt, ca şi el, un hedonist. Am citit de cînd mă ştiu fără nici un alt scop (lăsîndu-le la o parte pe cele impuse de şcoală, dar chiar şi atunci încercînd să îmbin instrucţia cu plăcerea) în afara aceluia de a mă bucura de ceea ce citeam. Plăcerea lecturii, înainte de toate. Nu-mi dau seama dacă te naşti cu ea sau dacă se poate şi cultiva. Frigizii lecturii sînt, ca şi ceilalţi, cazuri patologice. Normali sînt hedoniştii. Doar că nu pot spune cîţi sînt sau de ce sînt atît de puţini. Lumea nu se împarte în frigizi şi hedonişti sau, mai bine zis, nu se termină cu ei: există, la mijloc, o categorie mult mai numeroasă decît celelalte două, a oamenilor care nu citesc, nu fiindcă nu simt vreo plăcere dacă o fac, ci fiindcă nu le-a pus nimeni o carte în mînă ori n-au avut prilejul să descopere ce minunăţii zac între copertele unei cărţi.

Desigur, este o iluzie (şi, la limită, o eroare) să contăm pe o masă de cititori. în toate societăţile care au cunoscut cartea, indiferent de forma sau de suportul ei fizic, cititorii au fost în minoritate faţă de necititori. A existat mereu ceva care a limitat accesul la lectură. Nu însă numaidecît, cum se crede, necesitatea de a ne cîştiga existenţa, lupta cotidiană cu greutăţile ori spectrul foamei. Faptul că omul trebuie mai întîi să trăiască şi abia apoi să citească este real şi inevitabil. Dar pe măsură ce societatea a evoluat, acea muncă prin care oamenii au obţinut din ce să trăiască le-a luat tot mai puţin timp. Timpul rămas nu s-a transformat însă integral într-unul destinat lecturii. Oamenii au descoperit mereu alte preocupări spirituale care i-au absorbit. N-ar fi corect să limităm aceste preocupări, cultura adică, la cititul cărţilor.

Problema mea e alta: de a-i convinge pe cei care nu citesc