Matrice a unei psihii colective, satul e o temă majoră a poeziei româneşti. Date fiind numeroasele-i abordări, lumea rurală n-ar mai putea fi tratată eficient estetic de către poeţii contemporani decît în circumstanţele unei diferenţieri nu tocmai lesne de atins. Altminteri nu se obţin decît pastişe, ecouri mai mult ori mai puţin sonore a ceea ce s-a mai spus. Pentru a fi performanţi, poeţii rustici ai epocii actuale se străduiesc a-şi conduce inspiraţia între notele de prospeţime personală şi generalităţile cvasiinevitabile, în aşa fel încît cele din urmă să nu le eclipseze pe cele dintîi. Însă repertoriul deja stabilit al motivului în cauză e tiranic. Bard al satului, Mircea Bârsilă, de care ne propunem a ne ocupa în prezenta cronică, se simte dator, bunăoară, a relua imaginea "oraşului blestemat", opus satului prin minciună şi "monstruozitate". E un topos bătătorit încă de la începutul secolului XX şi repetarea lui, chiar dacă "modernizată" prin trăsătura vampirică, nu aduce nimic nou: "Încotro îmi duci, oraşule, sîngele? Eşti fiul meu/ - te-am înfiat - unde mi-l duci? Şi liniştea ta/ de ce minte? Şi cîntările de ce ne înşeală? Himere./ Labirinturi. Şi ferestre înalte. Şi mîinile mele,/ oraşule, ah, mîinile mele - cele de lapte -/ întinzîndu-se, adesea, în somn, către părţile feminine/ şi moi - atît de calde şi atît de moi - ale sfintelor/ ţinuturi natale. Încotro îmi duci, oraşule, sîngele?/ Eşti fiul meu: te-am înfiat! Eşti fiul meu: te-am înfiat!/ Îţi simt în ceafă răsuflarea de monstru: jumătate taur,/ jumătate bărbat. Himere, labirinturi şi femei/ ce se prefac, spre miezul nopţii, în şerpoaice./ Încotro îmi duci, oraşule, sîngele?/ Într-adevăr, toate oraşele sînt, în felul lor, blestemate" (Încotro îmi duci, oraşule, sîngele).
Dar ţărănia lui Mircea Bârsilă e profundă şi simpla ei notificare se încarcă de-o fulguranţă autentică. Chiar prelevînd o
