echilibru şi construcţie instituţională Începeam acum o lună de zile "serialul" dedicat instituţiilor vorbind despre principul checks and balances care străbate întreaga arhitectură instituţională a statului de drept american. Acest principiu, cel puţin în a doua lui parte, vrea să spună că pentru orice instituţie purtătoare de autoritate există o alta "egală şi de semn contrar", ca să vorbim ca în fizica pe care toţi am învăţat-o în liceu. Această echilibrare are, înainte de toate, rostul de a nu permite nici unei instituţii să monopolizeze o anumită putere şi, la limită, să dispună discreţionar de ea. Încă Montesquieu cînd vorbea despre separaţia puterilor în stat, gîndea deopotrivă la independenţa unei puteri faţă de celelalte, dar şi la relaţia dintre ele, mai exact, la felul în care cele trei puteri clasice (legislativul, executivul şi puterea judecătorească) se controlează şi se echilibrează între ele. Dacă în ceea ce priveşte celelate probleme esenţiale pe care identitatea unei instituţii le presupune (i.e. cu ce se ocupă şi cine o controlează) răspunsurile nu sînt prea greu de dat şi soluţiile pot fi, teoretic vorbind, la îndemîna oricui, problema "echilibrării" instituţiei este cea care reclamă pricepere şi înţelepciune. În orice sistem de guvernămînt, instituţiile, pe lîngă vocaţia lor normală, administrativă, au şi o puternică încărcătură politică. Legislatorul, cel care înfiinţează şi desfiinţează instituţii publice este, la rîndul său, purtatorul unei voinţe politice, adică a unei voinţe conjuncturale, a unei voinţe care se schimbă după cum o cer împrejurările politice şi raporturile de putere de la un moment dat, a unei voinţe care aduce mai mult a capriciu. De altfel, pentru mulţi specialişti în ştiinţe politice, însăşi noţiunea de instituţie este o categorie a ştiinţei politice pentru că, fie ea instituţie a administraţiei, socială, culturală s