Se vorbeşte la noi de cîtăva vreme despre accesul la informaţiile publice şi despre secretul de stat, iar instituţia fostei Securităţi "face prima pagină" a ziarelor. Mi se pare că în dezbaterea publică a acestor probleme predomină - ca şi în alte împrejurări - o anume privire "colectivistă"; argumentele şi contraargumentele se referă mai ales la nivelul social: cutare lege e bună sau e proastă pentru societate, identificarea foştilor informatori ai Securităţii e necesară/nu e necesară pentru că opinia publică este/nu este interesată de adevăr ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, a comunica sau a nu comunica în public anumite informaţii este un act care priveşte societatea în ansamblu, lucru cu care nu putem să nu fim de acord. Am impresia însă că adesea este uitat individul. Sau, în orice caz, este considerat subînţeles şi, prin urmare, precizarea implicaţiilor pe care o lege sau o problemă le are asupra sa le poate părea unora inutilă. Or, după decenii de colectivism comunist, nu mi se pare niciodată prea mult să accentuezi identitatea individuală şi valorile pe care le presupune. În definitiv, poate fi perfect adevărat că opinia publică şi societatea românească în ansamblu au alte griji, sînt preocupate de prezent şi de viitor. Dar suferinţa provocată de poliţia politică a fost individuală, aşa că fiecare victimă are dreptul să cunoască rădăcinile acestei suferinţe. Iar societatea, pentru a deveni cu adevărat o societate compusă din cetăţeni, are datoria de a respecta trecutul fiecărei victime şi de a-şi asuma, măcar simbolic, în deplină toleranţă, voinţa unuia/unora dintre membrii săi de a face cunoscute datele concrete ale acestui trecut. Pe de altă parte, în expunerea de motive care precede legile privind accesul la informaţii, unul dintre argumentele des invocate este necesitatea adaptării la legislaţia europeană. Argumentul este, desigur, întru totul valabil, şi