Scriu aceste rînduri înainte de Gala Hagi, dumneavoastră le veţi citi după. Dar dacă veţi mai putea să depăşiţi momentul în sens retrograd, vă conjur să vă amintiţi seara, greu de uitat, în care Hagi a reuşit ceea ce tenismanii numesc un Grand Chelem. Pe scurt, s-a aflat în faţa celor mai senzuale purtătoare de stindard ale televiziunilor noastre, în mod ecumenic distribuite - una de la publică şi alta de la privaţi. Uneori am senzaţia că Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin îndeplinesc pentru colegii lor acelaşi rol pe care îl aveau acele busturi de femei care spărgeau valurile, bine prinse în cuie la prova corăbiilor (goeletelor, schoonerelor). Acela de a-i încredinţa pe marinari (corsari, negustori, producători) că sînt pe mîini bune şi că furtunile nu-i ameninţă. Atîta timp cît busturile acelea din lemn mineralizat rămîn la locul lor şi zîmbetul nu li se clinteşte de pe feţele pudrate cu sarea marină. Ceea ce e şi cazul nostru. Atîta doar că nici într-un caz, nici într-altul, cele două suave nu au reuşit să intre pe lungimea de undă a lui Gică Hagi. Prea obişnuite cu fastul butaforiei şi cu festivismul aranjat, fetele au făcut eforturi, dar monosilabicul fotbalist le-a servit în permanenţă, aşa cum a făcut-o şi cu alte prilejuri, adevăruri simple şi principii solide. Pentru el familia, dragostea, ţara, cariera, sportul păreau lucruri simple, fără ascunzişuri, dar pline de relief. Sînt lucruri pe care trebuie să le faci şi altele pe care nu. Unele sînt plăcute, altele nu, dar asta e. Atitudini cu care nu prea ne-ntîlnim toată ziua, ba chiar prea rar. Face parte din educaţia noastră para-democratică să identificăm sensuri ascunse, fluxuri subterane de interese, să facem calcule kasparoviene şi corecţii pavloviene. Hagi a reuşit să fie politicos şi ferm, dar undeva în spatele privirii dumisale mi s-a părut că ghicesc umbra delicată a acelui impuls de conservare