"Toată lumea mă arată cu degetul / În afara de ciungi, / se-nţelege" - cîntă Georges Brassens în La mauvaise réputation. Dar sînt şi împrejurări cînd tocmai ciungii ajung să arate cu degetul. Impostură? Oh, nu, nicidecum; fără violenţă! Mai bine să zicem, de exemplu, împrejurări. Sau evenimente. Ori situaţii. Nu am văzut, din motive aşa-zicînd tehnice, filmul documentar Europolis, difuzat, presupun, pe la sfîrşitul lui martie-începutul lui aprilie de un canal public de televiziune din Germania, ZDF. De existenţa lui am aflat dintr-un articol, Oglinda spartă, publicat de Emil Hurezeanu în revista 22 (nr. 15, 10-16 aprilie). Un film din care, scrie Emil Hurezeanu, "aflăm, pe baza unor biografii situate între grotesc şi tragedie, cît de sălbatică şi mizerabilă este viaţa oamenilor din Delta Dunării". Un film calificat de autorul articolului din 22 drept "o pagină urîtă de propagandă artistică ostilă" şi "act de demascare grotescă". Indignat, Emil Hurezeanu îşi încheia articolul aşa: "Acum, la televizor, germanii au aflat şi că românii n-au în comun cu Europolis decît sughiţul etilic şi înjurătura de mamă. Regizorii au ajuns să dezinformeze la fel ca securiştii". Aspre cuvinte, dar am toate motivele să cred că şi îndreptăţite. Pentru că, printr-o extraordinară coincidenţă, acel număr din revista 22 (demult dispărută de pe Internet), împreună cu alte cîteva publicaţii româneşti şi un bun pachet de cărţi trimise de prieteni bucureşteni, mi-a fost adus la Paris de doi tineri francezi, un cuplu, care făcuseră o călătorie de două săptămîni în România. Iar o săptămînă fuseseră în Deltă, la Murighiol şi la Sulina. Impresiile lor - de care, fireşte!, eram mai mult decît curios, eram avid - erau extraordinare. Nu le plăcuseră doar peisajele din Deltă şi pelicanii, le plăcuseră în primul rînd oamenii. Mi-au povestit de grija ("răsfăţul", chiar - On nous a gâté!) de care au