Opoziţia anti-comunism / neo-(sau cripto-)comunism nu mai reprezintă astăzi în România, ni se spune, un instrument de autoanaliză socială. Căci cei care au fost comunişti nu ar fi acţionat în trecut în calitate de comunişti decît atîta timp cît comunismul a fost ideologia dominantă. Ceea ce înseamnă că ei nu se mai află sub imperiul intelectual al economiei politice marxiste, că nu mai sînt ataşaţi de politicile sociale ale socialismului real şi au scăpat de orice fel de înţelegere de tip totalitar a exerciţiului puterii. Ei alcătuiesc, pur şi simplu, o elită publică despre care se poate spune în mod oarecum inoportun că ar fi fost caracterizată, pentru o bucată de vreme, de obligaţia de a se supune unui rit ideologic. Puterea acestei elite, ca şi abilitatea ei de a o exercita, nu rezidă însă în această ideologie, care a constituit mult timp un fel de izvor îndepărtat de legitimitate istorică. Pentru că, în afara pute ii însăşi ca practică birocratică, această elită nu a avut şi nu are nici un fel de ideal.

Cei mai mulţi politicienui post-comunişti (de stînga, de centru ori de dreapta) au fost cîndva membri ai Partidului Comunist, uneori chiar activişti, mai mult sau mai puţin vizibili, ai acestui partid. Această constatare este valabilă, în bună măsură, şi în privinţa elitei intelectuale, culturale şi universitare. În fapt, nu numai că numeroşi intelectuali proeminenţi (inclusiv criticii cei mai severi ai neocomunismului şi campionii societăţii civile) au acelaşi trecut ca şi politicienii cărora li s-au opus sau doar contrapus, dar cei mai mulţi dintre ei şi-au cîştigat notorietatea publică chiar sub regimul comunist. Ambele categorii recurg acum la anularea memoriei comunismului ca la o modalitate de a refuza să accepte că propriile lor cariere, începute înainte de 1989, sînt, în principiu, rezultatul unei selecţii bazate pe criteriul fidelităţii decla