convorbire cu
dr. Sofia IONESCU,
prima femeie neurochirurg din România
Amintirea şi uitarea reprezintă, într-un fel, variantele noastre de a fi. De obicei, avem convingerea că, măcar în ce ne priveşte, ne amintim cu exactitate împrejurări şi reacţii, altfel spus, că ne ţinem minte bine pe noi înşine. Dar, în acelaşi timp, uităm că sîntem ţinuţi minte de cei din jur, că propria noastră existenţă/imagine e un continuu joc de personaje posibile, fiecare dintre ele autentice şi, totodată, convenţionale. Dincolo de a considera memoria doar "o mare abilitate a creierului", e, poate, cazul să ne întrebăm dacă ea este legată mai mult de temperament sau de caracter. Se crede adesea că persoanele înzestrate cu chef de viaţă au mai degrabă o memorie a binelui, privind lucrurile superficial: urmează să deducem că adevăraţii campioni ai neuitării ar fi numai inşii morocănoşi, resentimentari, cărora toată vremea le plouă şi le ninge din senin. Ar fi îngrijorător ca lucrurile să stea numai aşa. În realitate, ce ţinem minte şi ce uităm are legături mai curînd cu ceea ce devenim, adaptîndu-ne.
Timpul contemplaţiei Stimată doamnă doctor, la 81 de ani, ce ţineţi minte şi ce aţi uitat? La mine, în 47 de ani de profesie, totul a fost un program non stop, acţiune şi veghe permanentă specifice meseriei. De asta mi se pare că, în viaţa mea, totul a fost fugitiv; memoria are nevoie de contemplaţie, de timp calm şi aşa ceva mie mi-a cam lipsit. Acum, la bătrîneţe, am vreme să-mi amintesc, să rememorez întîmplări şi sentimente, unele au ţinut de alegerea mea, altele nu, să mă gîndesc la locuri pe unde-am trecut, la întorsăturile neaşteptate ale vieţii mele. Ce ţinem minte şi ce uităm nu depinde exclusiv de capacitatea noastră de a înmagazina sau de a pierde. Cînd îţi faci proiecte, de exemplu, eu cred că îţi pregăteşti o anumită memorie. Născută şi crescută în Fălt
