În etapa înjghebării sale, dictatura stalinistă se impunea desfăşurînd o represiune crîncenă, prezentată drept luptă de clasă. Retorica puterii excludea pe atunci expresii ca "reconciliere naţională" şi chiar "naţiune". Anii au trecut, situaţia s-a schimbat, iar împreună cu ea şi discursul oficial. Lupta de clasă a fost uitată ca şi cum nici nu ar fi avut loc, poziţia ei centrală nefiind preluată însă de reconcilierea naţională, ci de referirea obsedantă la "unitatea întregii naţiuni". Stalinismul este o societate perfectă, iar omogenitatea ei, pentru a fi aşijderea perfectă, nu se poate afirma decît ca unanimitate. Tot fîlfîind drapelul unanimităţii, dictatura a izbutit să despartă naţiunea în două tabere a căror încleştare s-a soldat cu peste o mie de morţi. Aşa s-a trezit naţiunea proiectată în tranziţie, ale cărei amăgitoare făgăduinţi prefigurau viitoarele campanii electorale. Una dintre aceste făgăduinţi neţinute a fost - şi continuă să fie - reconcilierea naţională pe care tranziţia ne permite să o numim, dar nu să o dobîndim. Pe parcursul primului său deceniu, epoca plasează în fruntea treburilor publice doi bărbaţi cu carte, a căror aprigă învrăjbire nu îi împiedică să promită reconcilierea naţională declarînd la unison: "Voi fi un preşedinte al tuturor românilor" - deşi pe nici unul nu îl doriseră toţi românii. Actualul locatar al Cotrocenilor, reinstalat parcă din obişnuinţă în cochetul palat, pare încă şi mai dăruit

reconcilierii naţionale decît în precedentele sale mandate. Iniţiativele în această direcţie nu contenesc: înţelegere cu opoziţia democratică; pact social cu sindicatele; convergenţă UDMR-PRM în exploziva problemă a bugetului; suplici către NATO compuse în devălmăşie la Snagov; domolirea conflictului dintre proprietari şi chiriaşi prin frustrarea ambelor părţi; absolvirea de pedeapsă a celor doi generali condamnaţi, concomitent c