Cîte căi de acces avem pentru a ne cunoaşte cu adevărat? E foarte probabil că orice om reflexiv dă, în cursul unei veţi, cîteva răspunsuri. Pentru el semnificative. Oricum, o posibilă soluţie este aceea, veche dar mereu nouă, a analizei propriei conştiinţe. Socratian poate fi astfel, în principiu, oricine. Sînt însă cîteva condiţii pentru aceasta, iar una dintre ele este voinţa memoriei şi dorinţa de-a nu uita ce ai trăit. Pare simplu, dar nu este şi n-a fost niciodată uşor să te forţezi să-ţi aduci aminte ceea ce trebuie şi să uiţi ceea ce nu trebuie. Se poate obiecta imediat că memoria nu are nimic în comun cu cele ce trebuie să fie, vorba lui Kant, "chiar de-ar fi să nu fie niciodată", deci cu moralitatea. Cele două instanţe ale conştiinţei par a nu fi prea strînse între ele. La o cercetare mai atentă însă, constatăm că, fără memorie voluntară, nu avem acces la nici o valoare morală, fie că ea se numeşte înţelepciune, prudenţă, dreptate, fidelitate, generozitate, toleranţă, bună-credinţă, cumpătare şi, nu în ultimul rînd, iubire, o virtute, comun aproape acceptată, ca "mai mult decît morală". Simplu spus, avem, atunci cînd ne gîndim la ce ţinem minte şi la ce uităm, cel puţin cîteva planuri distincte. Unul este cel biologic în cuprinsul căruia funcţionează memoria noastră de specie, şi, aici, într-un fel se evidenţiază suportul natural al unor valori morale fundamentale, printre care mila şi iubirea sînt cele mai cunoscute. Etologii au adus argumente incontestabile pentru această ipoteză, iar unul dintre ei, Konrad Lorenz, a primit Premiul Nobel pentru îndrăzneţele sale susţineri. În acest caz, ceea ce ţine de ce anume ne amintim şi de ce anume uităm va fi un asociat al instinctului cu memoria de recunoaştere. Al doilea orizont este cel pur psihologic, iar Freud ce-a descoperit "noul continent" - inconştientul, a adus în prim-plan ideea motivaţiei inconştie