Dacă ţinerea de minte e selectivă, atunci şi uitarea trebuie să fie la fel. Bănuiesc că între una şi alta există oarecare simetrie. Psihologic şi social, întrebarea principală este legată nu de selectivitate pur şi simplu (absolut firească), dar de acea selectivitate dirijată care se poate numi "aranjare" sau "cosmetizare". Atît a ţinerii de minte, cît şi a uitării. Dacă avem tendinţa de a memora doar ce ne convine, s-ar putea crede că avem de asemenea tendinţa de a uita ce nu ne convine. Societatea românească de astăzi pare pe cale să uite, de exemplu, anii comunismului. Nimic de zis: e sănătos şi recomandabil, într-o anume privinţă, căci înseamnă că viaţa noastră s-a schimbat într-o asemenea măsură încît puţine lucruri ne mai aduc aminte de perioada de dinaintea lui '89. Mă tem că o astfel de concluzie e greşită. În definitiv, ce am început să uităm? Comunismul ori doar anumite laturi ale sale, îndeosebi negative? Sînt convins că tocmai despre o asemenea selectivitate e vorba. Am uitat partea cea mai rea din comunism: lipsurile, frustrările, umilinţele, fricile, laşităţile. Uitare cosmetică. Unde sînt cozile de altădată la carne, la lapte, la pîine? Şi unde sînt raţiile la zahăr şi ulei din anii '80. S-au şters din mintea noastră aproape cu desăvîrşire. Exemplele alese sînt dintre cele la care pot fi sensibili cei mai mulţi români. Dacă mă refer la teama inspirată de Securitate, teama de a vorbi ori de a fi auziţi de copiii noştri, la oroarea de cenzură ori la altele precum acestea, mi s-ar putea imputa că ele îi lezau pe prea puţini dintre noi, şi e normal să fi dispărut din memoria celor mulţi. Cum e posibil, totuşi, să fi uitat doamnele noastre - şi noi domnii, expuşi aceloraşi riscuri - legea din 1966 care, interzicînd avorturile, a făcut simţită prezenta regimului comunist în intimitatea cea mai profundă a vieţii cuplurilor? Au pierit, victime ale abera