Scriitorii îşi creează operele lor în singurătatea camerei de lucru. Dar, pentru a le valorifica, depind întru totul de editori care le publică scrierile sub formă de carte. În termeni comerciali vorbind, pentru ca scrierea lor să devină marfă scriitorii depind de editor. Între aceşti termeni ai relaţiei s-au stabilit, chiar de la începutul erei Gutenberg, raporturi de contrarietate şi chiar antinomice. Editorii, deşi acceptă, pe bază de contract, să publice scrierile, mai totdeauna scriitorul era păgubit. Pentru că niciodată nu putea verifica realitatea tirajului anunţat de editor. Acesta, mai ales dacă respectiva carte se vindea bine, scotea un tiraj mai mare decît cel anunţat în contractul de editare, iar suma încasată era totdeauna mai mult simbolică. Această dispută continuă a găsit, la noi, o rezolvare abia în 1938, cînd M. Ralea, în calitate de ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale, redactează decretul lege privind timbrul literar, promulgat de regele Carol al II-lea, care ţinea la prestigiul de voievod al culturii. Potrivit acestei legi, fiecare exemplar din tirajul unei cărţi trebuia să poarte pe coperta a patra un timbru literar, fără de care nu putea intra în librării. În acest fel, scriitorul putea controla tirajul real al cărţii sale, încasîndu-şi - după vînzare - drepturile de autor. Păgubiţi erau, acum şi înainte, editorii, care rămîneau adesea cu banii neîncasaţi de la librari. Pentru că, se ştie, destinul unei cărţi depinde de trei factori: scriitor-editor-librar. Şi în acest proces de circulaţie a mărfii care era (şi este) cartea numai buna relaţie dintre cei trei parteneri făcea posibilă realizarea ei. Şi, de obicei, relaţia aceasta tridimensională se gripa mereu, stabilindu-se, dincolo de înţelegeri formale, antinomii. Să adaug faptul că pentru primul termen al acestei relaţii în trinom, scriitorul, în procesul transformării manuscrisului