Mai zilele trecute, un amic de-al meu se interesa de posbilitatea apariţiei unei epidemii de holeră în Bucureşti. "Măcar ar fi ceva nou", spunea omul, funcţionar la o firmă de IT şi crescător amator de iluzii de mai bine. "Plictiseala, spunea el, nu vine din faptul că n-ai ce face, ci din aceea că n-ai nici un chef să începi." După o jumătate de oră de conversaţie (şi ea plicticoasă) am căzut de acord că aici ne-a adus doar capacitatea - dobîndită - de a nu ne mai mira de nimic. Chiar aşa, în ţara "surprizelor" de sîmbătă seara şi a mineriadelor în direct n-a mai prea rămas mare lucru care să ridice părul măciucă - asta dacă nu punem la socoteală gelul de păr out-of-bed look. Mai puţin pasionantă decît violenţa în mass-media e doar dezbaterea despre ea. Infractori care altădată ar fi vîndut teancuri de ziare se sufocă astăzi de indiferenţa publicului, în pagodele lor cu minarete, şi ele incapabile să mai întoarcă privirea cuiva. În aceste condiţii, nu putem decît deplînge lipsa unei instituţii de învăţămînt (superior sau "de regiune") care să ne pregătească în nobila artă a mimării interesului. Cadre didactice s-ar găsi - între ei confraţii noştri, ziariştii, care îşi disimulează în fiecare zi căscatul în titluri-şoc, destinate consumatorilor de spaime şi enervări. Şi ei, la fel de plictisiţi de dosare, securişti proaspăt căpătuiţi în consilii de administraţie, victime care de fapt erau torţionari care, la rîndul lor, pot fi înţeleşi, şi aşa mai departe. Şi mai uimitoare e puterea cu care scriem în fiecare zi cuvinte ca reformă ori privatizare, cuvinte lustruite ca monezile vechi, pe care nu se mai disting nici împăratul care le-a bătut şi nici valoarea. "Dom'le, zice amicul meu, lumea ţine banii de bere şi seminţe. Colegii mei dorm ziua d'anpicerelea să adune vlaga pentru meciul de seară." Şi chiar şi atunci, aş adăuga eu, abia mai au putere să mai arunce o