Ce-i un vocabular sacru? E un grup de termeni fundamentali ce se traduc in mod sistematic incomplet – atunci cind, totusi, textele ce cuprind vocabularul respectiv sint supuse traducerii. Faptul ca sacrul este intangibil sau oricum, tangibil numai cu mari precautii, se regaseste adesea si in limba.
Astfel, pentru primii crestini, iudei in majoritate elenofoni, ce credeau ca Isus fusese Mesia si ca inviase, ebraica mai era inca limba sacra, iar greaca era limba de comunicatie, abia aflata in proces de sacralizare: in ea incercau sa formuleze conceptele noii religii pe care n-o separau inca bine de un iudaism reformat.
De aceea, unii termeni traditionali ai vocabularului cultului iudaic – precum Pesah – Paste – insemnind in ebraica „trecere“ – ori exclamatii precum amin (asa sa fie), hosa’-na (mintuieste-ne, rogu-te), halleluia (laudati pe Iahve) sint preluati ca atare in greaca Noului Testament. In schimb alti termeni, esentiali in credinta ce se nastea, sint tradusi literal din ebraica in greaca, sugerind ca vocabularul specific noii credinte nu era inca privit cu teama de „contact“ pe care o pretinde sacralizarea.
Dar interesant: mai departe, in latina in primul rind, apoi in slava veche si apoi in diferitele limbi vernaculare in care se traduce Biblia (pornind initial de la latina ori slavona), toti acesti termeni grecesti de baza ramin netradusi. Spre pilda: angelos ce traduce pe ebraicul malaah si inseamna, in greceste, „vestitor“ nu mai este retradus in latina prin, sa spunem, nuntius sau legatus, ci este redat printr-un imprumut, angelus – cuvint opac in latina. Acelasi fenomen s-a produs si cu termeni precum: presbyteros (lit. „virstnic“), lasat in latina aproape la fel: „presbyter“ si preluat ca atare de latina cu sensul de „preot“ si transmis altor multe limbi europene (prêtre, priest, preot) cu deformari fonetice specifice, dar rama
