Poţi să te înţelegi cu poliţia? Adevărul e că reprezentanţii ordinii mi s-au părut întotdeauna misterioşi şi mînaţi, în atitudinile lor, de motivaţii obscure. Nu în felul în care Kafka ne învaţă că trebuie să arate orice agent al unei administraţii care se respectă, ci într-altul, mai curînd consternant decît angoasant. La repezeală, aş atribui darul poliţiştilor români de a fi opaci unui fel de buimăceală provocată de alcooluri nici tari, nici slabe, şi unei instrucţii defectuoase. În general, oamenii care arborează feţe importante şi impenetrabile sînt foarte înduioşători cînd iau cuvîntul. Înainte de '89, am mers de cîteva ori cu mama sau cu tatăl meu la circa 3 Miliţie pentru a preda foaia anuală bătută la maşină (în general, un text dintr-o plenară) sau pentru a o înregistra pe sora mea, care venea, tot anual, din Germania, şi petrecea la noi două săptămîni. Memoria - oscilantă şi nesigură - face în felul ei dreptate trecutului şi aşază lucruri diferite în aceleaşi sertare. De exemplu, acum, pentru mine, să fi avut în acele vremuri maşină de scris sau soră în străinătate reprezintă unul şi acelaşi tip de delict. Şi asta pentru că faţa celui de la ghişeu avea o acreală egală în ambele cazuri. Nu mai ţin minte dacă era acelaşi om. Un miliţian cu început de chelie, descheiat la primul nasture de la gît, cu gesturi de o lentoare suspicioasă în momentul în care deschidea registrul şi cu glas condescendent în momentul în care îţi arăta o bancă din stinghii de lemn: aşteptaţi. Apoi aşteptările, destul de lungi, în cel mai bun caz o jumătate de oră, deşi îmi aduc aminte că, de două sau de trei ori, nu eram decît noi în anticamera cu tavan înalt - miliţia din Luigi Cazzavilan îşi avea sediul într-o clădire construită pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea sau începutul celui următor şi urîţită iremediabil de vopseaua verde de ulei cu care fuseseră acoperiţi pereţii