Habar n-am ce se întîmplă astăzi prin sate. De unsprezece ani, de cînd lucrez la Muzeului Ţăranului Român, mi-am făcut damblaua şi am cercetat oraşul. Întrucîtva m-am săturat, e prea paranoic. Acum m-aş întoarce înspre sat, dar nu oricum. Mă gîndesc la o campanie utopică. Nu trebuie să dureze mai mult de un an. Condusă de specialişti (etnologi, sociologi, arhitecţi, oameni de film, medici, economişti) şi întărită cu cîteva sute de voluntari care să tabere peste vreo cinci sute de sate şi să consemneze ce-i mai vechi şi ce-i mai nou. În urma acestei campanii pe care nimeni n-ar putea s-o finanţeze în România de tranziţie ar rezulta un material năucitor care ar destabiliza pe mulţi dintre etnologii prezentului, iar pe etnologii viitorului - care sper că vor fi dominaţi de alte prejudecăţi - îi va confrunta cu un sat românesc schizofrenic. Şi cînd zic schizofrenie numesc o stare de fapt, departe de mine un sens peiorativ. De un an şi ceva consemnez informaţiile de scandal pe care le transmit canalele de televiziune: ţărani care îşi violează mama, bunica şi vecina bătrînă, care fură cablul de telefon, petrol, porci, găini şi aşa mai departe, un bărbat care intră pe şest în casa vecinei şi vorbeşte la telefon pe teme erotice în valoare de 16.900.000 lei, nişte femei din Bihor care cumpără de la un vînzător ambulant aparate de gimnastică şi sînt luate seara la bătaie de bărbaţii întorşi de la cîmp... Pe de altă parte, tot la televizor, vezi oameni care vorbesc cuviincios despre cum ţin sărbătorile, în ce fel împletesc colacii, cum încondeiază ouăle... Nu-ţi vine să crezi că din lumea lor pleacă fete care se prostituează la marginea şoselei. Poţi să nu te gîndeşti la aceste lucruri, dar e greu să le negi. Dacă vrei să afli ce-i cu satul românesc la începutul mileniului

al treilea, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te fereşti de clişee şi să caşti o