O aşezare lipită de rîul Ialomiţa se aseamănă şi se deosebeşte în acelaşi timp de restul comunelor din România. Tot o stradă principală, tot uliţe prăfuite vara şi înglodate iarna, acelaşi cîmp din spatele caselor, steagul din uşa primăriei, poliţia şi sectoristul gras ieşit în mijlocul străzii. Tot oameni. Aici însă ei, oamenii cîmpului, plîng la vederea unei palme de pămînt acoperite cu porumb sau grîu. Pentru "bălenari" zarzavaturile sînt iubirea păstrată din strămoşi ori învăţată de la vecinii "sîrbi". Roşiile, salata şi ceapa sînt cele mai importante lucruri din viaţa acestor oameni. La început, legumele erau un mijloc de supravieţuire. Acum, serele pitice din Cîmpia Înaltă a Tîrgoviştei le aduc "sîrbilor" belşugul.

"Sîrbii au bani,

noi de ce să n-avem?" Doi pantofi proaspăt cremuiţi îşi arată şireturile în marginea unei comune din inima Cîmpiei Române. Comuna e formată din doar două sate, gemene. "Băleni români" şi "Băleni sîrbi". Din Tîrgovişte, fosta capitală a Ţării Româneşti, mai sînt 21 de kilometri pînă în comună, pe drumul spre Bucureşti, actuala capitală, şi nu-i greu deloc să găseşti ocazii. Pentru că, după cum spune o ţărancă, "la drum toţi care trece cu maşinili e bălenari". De ce în toate "maşinili" care merg spre Bucureşti sînt bălenari n-ai să înţelegi decît dacă ai intrat măcar o dată în satele lor. În "Băleni români", pantofii intră curaţi, lucioşi, bine lustruiţi. În satul acesta de români ceva este în neregulă. Casele sînt ornate cu garduri prea frumoase ca să pară a fi neaoşe, cam din două-n două porţi se odihneşte cîte-o maşină, iar din trei în trei case, din spatele porţilor înalte, se ridică vilişoare construite cu bun gust. Dacă te strecori pe uliţele dintre casele dîmboviţene, cobori puţin spre albia mare a Ialomiţei şi te împiedici de nişte sere pitice, răscolite pe rînd de români cu mînecile cămăşilor învechite, sufl