Lupta actuală a unor oameni de presă împotriva comunismului pe care l-au susţinut şi apărat cu fermitate, chiar dacă fără convingere, pînă în 1989, capătă uneori aspecte comice. Nu mai este vorba în cazul de faţă de ceea ce Mircea Iorgulescu numea (în Dilema) lupta cu mijloace bolşevice împotriva comunismului - observabilă în rîndul unor condeieri post-revoluţionari care identifică realismul, precum şi pe Stanislavski sau Bulgakov, să zicem, cu conservatorismul şi, "fireşte", cu comunismul -, ci de un fel de revelaţie semantică tardivă şi, pe deasupra, inutilă, deoarece se consumă într-un spaţiu strict filologic, fără consecinţele scontate. Este o luptă donquijotescă împotriva substantivelor sau adjectivelor, din păcate nu şi a unor clişee, preluate, acestea din urmă, cu sîrg şi fără prejudecăţi. Observasem cu mirare, în rubrica de faţă, că un vechi şi redutabil ziarist recomanda prim-miniştrilor să elimine din vocabularul lor cuvintele reformă şi democraţie , ca şi cum acestea ar purta în sensul lor intim o încărcătură magică greu de stăpînit şi care s-ar putea întoarce împotriva lor

sau a sărmanilor guvernaţi. În realitate, vechiul şi redutabilul ziarist părea să aibă o antipatie secretă faţă de noţiunile pe care cuvintele incriminate le denumeau. Dar se întîmplă şi altfel. Mai deunăzi, un vechi şi redutabil critic de teatru atrăgea atenţia unui mai nou critic de teatru, într-o discuţie publică, asupra sintagmei colectiv artistic (era vorba de teatru, desigur), cu subînţelesul că ar fi o sintagmă comunistă şi, ca atare, condamnabilă, recomandîndu-i s-o înlocuiască prin cuvîntul (capitalist?) trupă, întrucît colectiv se spune doar cînd e vorba de semănat. Nici eu nu mă dau în vînt după sintagma dispreţuită de vechiul critic de teatru, dar n-o consider nici infamă, nici operînd exclusiv pe ogoare. La urma urmei, colectiv este un derivat adjectival de la