despre memoria unui loc anume A vorbi despre timp în arhitectură înseamnă cu necesitate şi a aduce în discuţie problema memoriei unui loc. Capsulele temporale pe care le descoperim astăzi au fost plasate cu secole, dacă nu cu milenii în urmă. Vizita recentă la Roma mi-a întărit multe dintre opiniile pe care le aveam asupra modului în care comunică între ele casele vechi şi cele (mai) noi, într-o perpetuă sedimentare. Straturile succesive de construcţie pe care se ridică Roma contemporană nu doar o susţin, ci îi şi transferă acesteia din urmă timp. Adeseori, straturile sub- şi supraterane funcţionează nu doar ca memorie, ci şi ca subconştient ale oraşului. Exemplul cel mai tulburător pe care l-am putut găsi - la sugestia excelenţei sale dlTheodor Baconsky, care mi-a fost o gentilă şi îndatoritoare gazdă romană alături de dl Gheorghe Mîndrescu, vice-director al Accademia di Romania - a fost S. Clemente, o biserică de secol XI-XII aflată undeva în preajma Colosseum-ului. În forma "actuală" ea a fost ridicată de papa Pasquale II pe locul unde se va fi aflat locuinţa papei Clemente I, al treilea papă după Sf.Petru (88-97d.Chr.). Biserica "nouă" este asemănătoare ca structură internă cu S. Maria in Cosmedin - la rîndul său un monument sedimentat, aflat în proximitatea a două dintre cele mai vechi temple romane, cel al Fortunei Virile şi cel rotund, al Vestei (sec.II a.Chr.). Dar ceea ce este cu adevărat tulburător la S. Clemente, după ce îţi revine răsuflarea pierdută în admirarea mozaicurilor absidale de secol XII, care reiau însă teme paleocreştine - un Hristos răstignit pe o cruce vegetală încărcată de porumbiţe, vlăstarii crucii îmbrăţişînd lumea în locul şi în numele Lui - abia atunci începe cu adevărat experienţa timpului. Spuneam mai devreme că intri în biserica "nouă". Asta pentru că sub ea se mai află o basilică de secol IV, conservată mai bine decît sînt,