Cînd vii de la Budapesta la Bucureşti te izbeşte mai întîi aerul de provizorat. După toate datele istorice ar trebui să fie invers. Noi sîntem aici de mai bine de 2000 de ani, iar ungurii abia au sosit de vreo mie. Şi totuşi, nomazii aceştia (veniţi din Baskiria şi nu de la Roma) s-au aşezat mai bine, au făcut case mai mari, castele mai falnice şi cetăţi la care americanii fac coadă să intre şi să se mire. Toate îţi inspiră un aer de permanenţă cu care nu s-ar ruşina nici un geto-dac. La noi, Casa Poporului, construită solid pentru viitorime (care ar fi preferat, totuşi, autostrăzi), răspîndeşte un aer de butaforie de ghips. Să fie de vină doar ochiul călătorului care va scrie pervertit de străinătăţuri şi proaspăt lovit de grebla căreia nu mai ştie cum să-i spună ? Tot ce se poate. Chiar şi aşa, consolarea e pregătită: noi am stat în calea otomanilor şi n-am avut timp de prostii (între care toalete curate, imposibil de construit pînă în ziua de astăzi). Imediat după turci ar mai fi fost vreo sută de ani, dar a trebuit să ne tragem sufletul după atîta amar de jug. În situaţia asta ne-a prins capitalismul, adus în ţară şi cultivat de oameni care nu înţeleg realităţile noastre naţionale - între care berea după mici şi micii după o îndelungată pauză de prînz. Şi totuşi, sosirea acasă e o experienţă din ce în ce mai dureroasă. Mai ales cînd n-ai fost plecat prea departe. Pentru că, dacă în cazul Americii prosperitatea e de înţeles, pentru Ungaria e greu să găseşti circumstanţe atenuante. Ce-au făcut ăştia? e întrebarea pe care o auzi în avion din gura turiştilor începători. Avansaţii nu se mai miră - ei ştiu că, orice ar fi făcut ungurii (inclusiv greşelile), au făcut mai devreme. Cum ar fi legea investiţiilor străine, promovată prin 1988, cu prevederi la care noi strîmbăm şi astăzi din nas a exploatare (e vorba de garantarea repatrierii profitului). Sau privat