convorbire cu

Alina MUNGIU-PIPPIDI

Cine s-ar fi aşteptat ca Alina Mungiu-Pippidi să fi scris un roman? Cine ar fi crezut prin '91, '92 că tînăra jurnalistă, ale cărei articole trezeau mai întotdeauna reacţii vehemente, avea în sertar un foarte bun roman, construit cu răbdare şi fineţe, în ultimii ani ai regimului ceauşist? Mai mult, cîţi dintre adepţii teoriilor genetice în literatură n-ar fi miraţi de écart-ul de la cariera academică, consfinţită nu doar prin volumele de politologie şi psihologie socială, publicate sau editate în România, ci şi prin cariera didactică la Harvard sau Princeton University? Un semn a fost piesa de teatru din 1993, Evangheliştii, pentru care autoarea şi-ar fi asumat riscul "de a merge în iad". Dar romanul - ca specie, ca solicitare "polifonică" şi, nu în ultimul rînd, ca presiune canonică - este cu totul altceva. Proba romanului veritabil, acela care nu este unul "de după istoria romanului", cum îi plăcea lui Kundera să numească majoritatea romanelor contemporane, este redefinirea (într-o anumită limbă şi cu instrumentele îndoielnice ale prozei) a "paradoxurilor terminale": jocul, visul, gîndirea iraţionalului contemporan, timpul multiplu şi recurent, moartea, nebunia. Ultima cruciadă, roman de tinereţe, dar al unei tinereţi care recunoaşte ca în oglindă lucrurile esenţiale şi le presară într-un labirint prozastic, aparţine unei asemenea epoci a paradoxurilor terminale. Nimic nu este definitiv şi orice identificare în lumea reală (a personajelor) sau în cheie simbolică (a limbajului ezoteric) din prima parte a cărţii este spulberată de pozitivismul ironic (şi matur) al părţii a doua. Un scriitor-instituţie - Radu Novac -, legat în mod ocult de un anumit ordin masonic (Sadoveanu?), publică după cincizeci de ani un manuscris necreditabil, aparţinînd unui fost ministru de Externe - Gabriel Nicolau -, bolnav şi cu minţile r