Întîmplător sau nu, stranietatea sunetelor trezite de cuvintele de pe copertă - Alexandru Monciu-Sudinski, Rebarbor - se prelungeşte în paginile cărţii, începînd cu Vraf de bobine, proza subintitulată "Preambul", şi terminînd cu una dintre cele mai crude povestiri citite de mine vreodată, mult mai crudă decît insolitele dar, paradoxal, "securizatele" povestiri ale lui Villiers de l'Isle-Adam, poate pentru că proza lui Monciu-Sudinski "reţine" o secvenţă perfect posibilă (de nu chiar petrecută) în realitate; de aceea şi numită, de bună seamă, Documentar. Lumea cărţii scriitorului care în urmă cu 23 de ani declara greva foamei pentru a cere eliberarea lui Cezar Mititelu (licenţiat în filozofie, ca şi autorul Rebarbor-ului, nonconformist - ca şi... - al cărui prototip existenţial pare a fi fost Zacharias Lichter, acel unic personaj al lui Matei Călinescu invocat şi de N. Steinhardt, în testamentul politic ataşat jurnalului său, ca model de salvare individuală într-un univers concentraţionar) este nu doar una absurdă, aşa cum observa Virgil Ierunca, dar şi una vie în toată absurditatea ei: cea mai cruntă, cea mai cutremurătoare (nu-mi place termenul acesta, de obicei îl evit, mi se pare melodramatic, însă aici se potriveşte de minune) proză din volumul Rebarbor e aceea intitulată Terasamentul , în care un pedagog, un "profesor de mecanizare" şi nişte zugravi, toţi beţi, porniţi, la ora cinci dimineaţa, într-o zi de iarnă, să "lanseze un semnal infinitului" (începutul pare promiţător-poetic...), recurg la un "procedeu" inedit: stropesc un cîine cu benzină şi-i dau foc. Iată finalul: "- Beroe! urlă Munteanu. Start! Infinit! Brusc, Beroe explodă într-un vălătuc mut de foc, iar în clipa următoare vălătucul se urni în goană de-a lungul liniilor de tren. Dinăuntrul lui se smulgeau urlete groase de om. Se prăbuşi lîngă semafor, unde mai arse în tăcere o bucată de timp. -