Gică Cobiliac e cercetător şi în timpul liber ţăran. S-a născut într-un sat din Suceava, într-o zonă unde se produc foarte multe tone de cartofi. Sucevenii sînt mari "crescători" de cartofi. Povestea lui e relativ simplă. A urmat şcoala primară în sat, apoi liceul în Suceava şi apoi a venit la Politehnică la Iaşi. A devenit cercetător chimist la un institut de proiectare. Pînă la revoluţia din 1989, nimic deosebit. După Decembrie, însă, nevastă-sa a ajuns director la o firmă de stat, un lanţ de magazine comerciale, funcţie importantă. Apoi, prin '92-'93, a primit pămînt. Nu al lui, ci al părinţilor nevesti-sii, un hectar, poate unu jumătate, dar nu mai mult. Îl are şi acum, aproape neschimbat. Între timp, a mai construit o căsuţă mică, din table ruginite, legate una de alta cu sîrmă, şi o fîntînă adîncă, de vreo 15 metri, pe puţin. Cu apă rece, foarte, foarte bună. La început se aprovizionau de la el vecinii de parcelă, pînă şi-a făcut fiecare cîte una şi acum nu mai au nevoie. Deşi le dădea cu bunăvoinţă la toţi, cu toate că uneori mătuşa lui bombănea înciudată. În 1995, am luat şi noi, în arendă, o bucată de pămînt de la cumnatu-său, parcela vecină. Taică-meu, orăşean născut pe pietrele Iaşiului, purtat numai prin maşini (e şofer încă din armată), era extaziat de noua lui ocupaţie. Ţăran de ora cinci. În fiecare după-amiază, după ce ieşea de la serviciu, cu bătrîna Dacia 1100 albă, o întindea spre "pămînt", cu bidoane de apă, aranjate pe

bancheta din spate, pentru zarzavaturi, o greblă şi-o sapă. A învăţat să prăşească. Am încercat şi eu. Am prăşit pînă mi s-a interzis, pentru că stricam totul. El nu. Orăşean, om care nu a văzut un sat decît din goana maşinii ori din vizitele duminicale la socri, se descurca de minune. Şi, paradoxal, îi plăcea experienţa asta de ţăran. Stătea la cîmp şi se relaxa. Făcea agricultură şi se distra. Nu exagerez. Satisfacţ