Am fost la Dallas de vreo şase ori şi tot n-am reuşit să conving pe nimeni să mă ducă la muzeul din Depozitul de Carte. Tot ce am putut obţine a fost să-l vrăjesc pe Bob Trammell, un poet al locului, să trecem cu maşina prin apropiere. Într-un parc, peste drum de Depozit, un soi de grotă mohorîtă de ciment comemorează asasinarea lui J.F.K. Cînd am trecut noi pe lîngă ea, cîteva familii de turişti o priveau nedumeriţi, neştiind ce să facă. "Asta se întîmplă", îmi spuse Bob, dînd colţul unei străzi, "şi cu muzeul de la etajul şase. Nimeni nu ştie ce să facă odată ajuns acolo. Au bătut atîta amar de drum şi nu ştiu pentru ce." Şi a adăugat: "Sînt născut în Dallas şi am trăit în oraş mai toată viaţa mea, dar încă nu am fost acolo". Într-un fel - ba poate în mai multe - avea dreptate. E trist lucru să fii turist. Te duci în locuri în care băştinaşii n-ar pune piciorul şi te aştepţi să ai "o experienţă". Asasinarea lui J.F.K. a fost unul dintre momentele cele mai înspăimîntătoare din istoria acestei naţiuni. Cam cum ai vrea să o retrăieşti? Ce-o fi în muzeul acela? Cum s-or simţi vizitatorii? Ce le arăţi copiilor? Să fie o lecţie de istorie? Bob mi-a spus că un prieten de-al său, artist, avea obiceiul să arunce pumni de tuburi de cartuş de la etajul al şaselea, ca să le găsească turiştii. E drept, le dădea de lucru, făcîndu-i să creadă că au dat peste nu ştiu ce "suvenir" care a scăpat Comisiei Warren. Dar tot nu cred că e un gest prea frumos. Artiştii ăştia! Turiştii, cel puţin cei pe care i-am zărit în trecerea maşinii, arătau ca toţi turiştii, de pretutindeni. Îi văzusem pe oamenii aceia cu o zi înainte, în New Orleans. Şi la Veneţia, anul trecut. Cred că sînt numai vreo sută de turişti cu totul. Numai că folosesc un fel de teleportoare simultane, care îi plasează peste tot în lume, în acelaşi timp. Am fost şi eu turist o dată, o viaţă întreagă:

n-am făcut nim