Cînd vezi un poliţist înaintînd băţos într-un film american, ştii că el vine din western. Sigur, nu toţi cine-poliţiştii sînt rude cu şeriful; dar, dacă nu întreg şeriful, măcar un colţ din steaua lui tot îi zgîrie pieptul, pe sub cămaşă. E ca un pinten: poliţistul moare la datorie, calm şi împăcat. Eroic şi fără regrete. Apoi a apărut poliţistul violent, care face dreptate făcînd prăpăd în jur - şi-i place chestia asta. De la "Inspectorul Harry" (= Clint Eastwood) încoace, poliţişti de tip "mad dog", scoşi din minţi de corupţia din jur şi puşi pe lăsat cadavre pe unde trec au devenit monedă curentă la Hollywood. De cîtăva vreme, o modă bîntuie peliculele hollywoodiene: aceea a poliţistului corupt. El este, de obicei, persoana cea mai puţin suspectă din film. Raţiunea existenţei lui nu trebuie căutată prea departe: după perioada "eroică", a construirii stereotipului poliţistul-bun-şi-cinstit, filmul produs de Hollywood trebuia să exploateze şi modelul paralel - copios "produs de societate": acela al poliţistului-frate-cu-mafiotul. Evident că el există; ceea ce irită este actuala lui supra-exploatare cu metodă. Filmele italieneşti (seriale TV gen La Piovra) au dus această tendinţă pînă la ultimele consecinţe. Fie poliţistul moare violent şi memorabil (vezi comisarul Cattani), în lupta pentru o societate fără mafioţi, fie poliţistul-infiltrat-în-Mafie supravieţuieşte bine mersi luptei respective, ştiind în adîncul sinelui său - studiat de scenarişti - că Poliţia moare, dar Mafia nu se predă. Mult înainte de această tendinţă, existau la noi filmele - de mare succes în epocă - ale lui Sergiu Nicolaescu cu "comisarul Miclovan" (pe care, într-un Adevărul recent, Romulus Căplescu îl definea ca "vajnicul nostru comisar", considerînd totodată că filmele acestea, "bune-rele,... sînt adevărate.". Orice se poate spune despre peliculele gen Un comisar acuză sau Cu mîinile