Cum reuşeşti să faci astăzi un film în România? Şi dacă ai reuşit să-l faci, ce faci apoi cu el? Joi, 3 mai, Cinemateca a prezentat două noi producţii româneşti: Bucureşti-Wien. Ora 8:15, un scurt metraj scris şi realizat de Cătălin Mitulescu, student la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale"; şi Marfa şi banii, debutul în lung metraj de ficţiune al lui Cristi Puiu, care a absolvit L'École Supérieure d'Art Visuel din Geneva şi a lucrat la filme documentare (cu o casă de producţie din Timişoara), înainte de a cîştiga, împreună cu scenaristul Răzvan Rădulescu, un concurs ONC şi şansa de a realiza acest film. Cele două pelicule mai fuseseră proiectate la Bucureşti - prima la festivalul internaţional de film studenţesc CineMaIubit (organizat de UATC), unde a luat premiul pentru regie, cea de-a doua la festivalul DaKINO. Dar evenimentul de săptămîna trecută a marcat o ocazie specială: cele două filme vor participa - de fapt, participă acum - la festivalul de la Cannes. La Marfa şi banii am trăit senzaţia unei descoperiri. Cred că este un film important, poate chiar unul providenţial - cum l-a numit criticul Valerian Sava după vizionare. Nu numai că, prin prezenţa la Cannes, pune cinematografia românească înapoi pe hartă (sîntem primiţi la Cannes, deci existăm), dar mi se pare că soluţiile sale dramaturgice, tehnice, stilistice sugerează o posibilă ieşire din impas, un posibil răspuns la întrebarea aceea - cum reuşeşti să faci astăzi un film în România? Demersul realizatorilor este adaptat la contextul economic al producţiei de film din România. Instrumentele de lucru - cîteva personaje, o situaţie simplă, un drum cu maşina de la Constanţa la Bucureşti, România văzută pe geamul unei dubiţe - sînt adaptate la un buget care oferea posibilităţi minime. Handicapul financiar - iluzia realităţii este costisitoare - este surmontat triumfător: re