Bătu din palme să ni s-aducă băuturi de preţ. Ciocnirăm, el viguros, mlădios, puternic, dominînd, eu intimidat, am ridicat paharul în rotocoale şi l-am pălit peste degete, ratînd clinchetul. Voiam să-i arăt respectul ce i-l purtam şi, în acelaşi timp, să-i cer iertare pentru toate şotiile ce i-am făcut. Figura nu mi-a reuşit deplin. Degeaba încercasem să mă scol. El înţelese îndoita mea intenţie şi mă ţintui cu un gest energic pe scaun. "Spune drept, Uriel, de ce aţi rămas lîngă mine, în ziua în care vătaful beznei şi a necurăţiei s-a războit?" Am stat şi m-am gîndit, cînd o să mai am eu norocul să aflu adevărul. Dar care adevăr? Îl simţeam cum mă înfăşoară cu funii groase, dar nu puteam să gust încă elexirul său. Vocea mi se făcu mică de tot, ca a unui corb, ca a unei presuri, ca a unei vrăbiuţe. Ciripeam şi mă miram că înţelege spovedania mea, pe cînd eu nu desluşeam nici o iotă. "Am rămas, fiindcă am slujit totdeauna adevărului." - "Şi eu sînt adevărul." Am tăcut, datornic de răspuns. Blîndeţea vorbirii lui m-a învăluit ca fumul de tămîie. "Spune, Uriel, argatul meu: mă iubeşti?" Îngînai zăpăcit: "Am să fiu sincer, întrebarea este foarte grea şi nu pot răspunde pentru alţii. Părinte, te respect, te ascult. Este asta iubire? Ştiu că trăieşti şi că trudeşti numai pentru noi. Eu am mocnit ca un cărbune ascuns împotriva Sfinţiei tale. Am înşelat, am minţit şi te-am minţit pe tine în primul rînd, fără să socotesc că eu sînt cel mai înşelat. Am preacurvit, am judecat alegînd deseori căile nedreptăţii." Făceam eforturi mari să mă opresc, să scurtez catalogul păcatelor mele; mă uitam la el cum se uită pe sub sprîncene şi mă miram că nu tresare la fiecare lovitură de baros pe nicovala mărturisirii. Ba chiar, am îngroşat spusele mele în chip de provocare, doar doar de şi-ar fi trădat gîndurile. "Acuma deraiezi." Nu înţelegeam cuvîntul. Îmi explică răbdător ce e şi ce