A apărut, relativ, de curînd, o ediţie din Criticile lui Maiorescu cu o prefaţă semnată de colegul meu de generaţie, dl. Dan Mănucă. E timpul, cred, să ne întrebăm (şi să răspundem) despre rostul operei marelui critic azi. Ce spune ea, altfel zicînd, generaţiilor de azi, cucerite de postmodernism şi de alte isme? În primul rînd, desigur, opera lui Titu Maiorescu este un moment esenţial în evoluţia modernă a literelor româneşti moderne şi, îndeplinind un rol istoric, merită şi trebuie studiat dacă voim să înţelegem procesul devenirii noastre. Dacă recitim - cum am făcut eu cu, mărturisesc, delectare profesională - opera critică a lui Maiorescu avem a constata, instantaneu, cît de actuală e ea, de fapt. E, cred, valabil şi azi aşezarea criteriului estetic în evaluarea literaturii. Or, Maiorescu este cel dintîi care a aşezat acest criteriu la fundamentele actului valorizator. Desigur, nu mai stă în picioare a sa diferenţiere între condiţia materială şi ideală a poeziei, valabilă la începuturile secolului al XIX-lea. Dar chiar din nervurile acestei categorisiri, expusă sistematic, se înalţă, sigure pe sine şi perene, elementele necesare afirmării principiului autonomiei esteticului, fără de statuarea căruia n-ar fi fost posibilă evoluţia modernă a literaturii române. Nu scria el la mijlocul secolului al XIX-lea la, în şi azi, totuşi, vestitul studiu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, făcînd distincţie dintre ştiinţă şi artă: "Prin urmare, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicei rămîne, întîi, neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a oamenilor contimporani şi este, al doilea, pierdută în generaţiunile următoare chiar pentru cercul restrîns de indivizi, pentru care a avut un sens şi o atracţiune în ziua naşterii ei"? Sau această observaţie, reluînd pe cea dintîi: "Recapitulînd rezultatul dobîndit din cercetarea teoretică de p