Am citit de curînd într-un roman scris de un scenarist, Peter Gethers (a colaborat, între alţii cu Roman Polanski la Frantic), cea mai bună distincţie empirică între scriitorul profesionist şi diletant: cînd editorul sau criticul îi spun unui profesionist să renunţe la un paragraf , acesta îşi ia textul în mînă, îl reciteşte cu un ochi rece, apoi face nişte corecturi sau taie, fără vorbe de prisos, întregul fragment. La un amator, remarcă Gethers, o asemenea observaţie critică provoacă o gamă de reacţii afective acute, de la lacrimi pînă la sinucidere. Raportul dintre profesioniştii scrisului şi diletanţii care au venit în casa lui E. Lovinescu zi de zi şi deceniu după deceniu este clar în favoarea diletanţilor. A-i avea atîta timp în preajmă e un adevărat eroism literar. Dacă istoria îi reţine doar pe cei cîţiva pe care sita critică i-a păstrat deasupra, Lovinescu a trebuit să-i suporte ore îndelungate mai ales pe condeierii mărunţi, de care nu s-a ales nimic. Agendele sînt cea mai bună dovadă a dorinţei lui de a descoperi talente, de a-i ajuta pe tineri, pe �cei care vin", să se afirme. Azi le citim căutînd în ele numele celebre, dar importanţa lor de document îl ţinteşte mai ales pe autor. Din ele rezultă, mai bine decît din orice altă mărturie individuală, că răbdarea lui Lovinescu faţă de scriitori a fost inegalabilă, că a cernut ca nimeni altul literatura mediocră pentru a nu scăpa, atunci cînd se iveşte, valoarea, pentru ca fiecare să-şi valorifice şansa. Şi nimeni n-a avut mai mult curaj în a înfrunta de unul singur fauna literară (cu propria-i expresie). Tudor Arghezi îl numeşte, într-o tîrzie declaraţie de afecţiune, îmblînzitor. Este poate cea mai bună metaforă a criticului Lovinescu.

Îţi scrie, Iubite Domnule Lovinescu [...], îţi scrie simţămîntul meu de preţuire tăcută pentru o strădanie neclintită de 40 de ani, consacraţi celei mai s