În urmă cu cîteva săptămîni prezentam cititorului memoriile lui Frank Kermode, critic literar englez, un senior al literaturii în sensul cel mai nobil al cuvîntului. Ultima lui carte, însă, nu constă în acele însem-
nări cu caracter personal, ci e un studiu consacrat limbajului poetic în piesele lui William Shakespeare. Subiectul în sine pare a fi un fel de probă de supra-consacrare a marelui critic: despre Shakespeare nu-şi pot permite să scrie, astăzi, decît deja consacraţii, un Harold Bloom sau Stephen Greenblatt, un John Berryman sau, iată, Frank Kermode. Îngropat sub mormane grele de volume explicative sau speculative, Shakespeare nu (mai) cedează lesne efortului interpretativ. Cu toate acestea, dacă pentru criticii literari Shakespeare e motiv de intimidare, cel puţin regizorii rămîn în continuare obligaţi să caute re-interpretări, să re-descopere noutatea acolo unde generaţii la rîndul au încercat acelaşi lucru. A aduce în faţa publicului spectator o piesă shakespereană presupune operaţiuni complicate de modernizare, adaptare, traducere. Atîta lucru e bun ştiut şi rareori contestat. Dar Kermode atrage atenţia, în volumul său, asupra unei dificultăţi de asemenea cunoscute criticilor şi regizorilor în egală măsură, însă pe nedrept minimalizată: limbajul. Shakespeare nu a fost doar dramaturg, ci şi poet, iar cele două profiluri nu pot fi uşor separate. Sînt dialogurile sale totdeauna inteligibile pentru un public care nu cunoaşte altminteri mai nimic din universul cultural şi mental al Angliei elizabetane? Dacă simţim nevoia să adaptăm epic dramele shakespeareiene, astfel încît, de pildă, Romeo să fie gangster într-o bandă de răufăcători, iar Julieta la rîndu-i fiica şefului bandei adverse, putem lăsa neatins palierul lingvistic? Cînd nivelul narativ pare să solicite explicitări, cum ne-am putea imagina că poeticitatea vorbeşte totuşi oricui, oricînd,
