La începutul anilor '80, un bun prieten de al meu, astăzi student la Istorie, pe atunci un băieţel care se pregătea să meargă la şcoală, uitîndu-se la serialul Dallas, îşi întreabă într-o seară părinţii "ce trebuie să fac să am şi eu (ca şi eroii din film) cai, şi maşini, şi case, şi....?". Mama îi răspunde promt "Să înveţi, să fii bun la şcoală !". Băiatul se uită prin casă (un apartament de 2 camere dintr-un cartier mărginaş) şi, deşi părinţii aveau studii superioare absolvite cu rezultate maxime (tata absolvise ca şef de promoţie ASE-ul, mama dreptul), judecînd după evidenţele stării lor materiale, el trage concluzia logică "păi, tu cu tata n-aţi prea învăţat". În ciuda acestei ineficienţe ("materiale"), sloganul formativ al anilor '70 era acelaşi: "să înveţi, să fii cît mai bun la şcoală". Şcoala era prezentată ca principala cale de reuşită în viaţă. Singura şi cea mai eficientă. Pariul cu viaţa se reducea în bună parte la formarea şcolară. Cel puţin aşa îşi îndrumau părinţii copiii. Şi discursul oficial era în acelaşi ton. Probă a acestei "ideologii" stă propria mea copilărie. Locuiam într-o curte în care WC-urile erau comune, ne spălam combinînd apa încălzită pe sobă cu cea rece de la chiuvetă, la televizor ne uitam cînd eram în vizită pe la vecinii mai înstăriţi, dar, ce conta, eram "cea mai tare" pentru că eram mereu premiantă. Colegii mă priveau cu respect, chiar dacă părinţii lor aveau maşini şi în familia mea nu exista măcar o bicicletă. Ce mai, nu mă simţeam deloc nedreptăţită (adică nici urmă de discriminare) nici pentru că nu aveam măcar un casetofon, nici pentru că schiul era un sport mult peste posibilităţile materiale ale părinţilor mei (şi, culmea, locuiam în Braşov), nici măcar că pînă în clasa a V-a n-am avut ceas de mînă. Profesorii mă lăudau, părinţii îşi doreau să fi avut un copil ca mine, colegii mă invidiau. Pînă şi la prima mea spov