Aşadar, s-a întîmplat ca sîmbătă, 19 mai, regele Mihai I şi preşedintele Iliescu să se întîlnească, în fine, într-o "cină privată". (Mai mult de) un deceniu de suspiciune reciprocă s-a încheiat astfel; alături de cei doi, familie şi consilieri au sărutat şi ei Piaţa metaforică a Reconcilierii. După cină, regele şi preşedintele s-au plimbat prin curtea Palatului, discutînd - probabil de-ale vieţii, de-ale sorţii, de-ale NATO, de-ale UE. Era o seară frumoasă. Vîntul mişca în volte mireasma teilor înfloriţi, iar de dincolo de zidurile grădinii venea, hipnotic-adormitor, foşnetul maşinilor rulînd pe Şoseaua Cotroceni. Evident, povestitorul nu a fost de faţă. Pentru că de-ar fi fost s-ar fi strecurat cu graţioasă amiciţie între cei doi şi le-ar fi spus pe îndelete povestea ce urmează. Era odată de mult, în China sau altundeva, un împărat foarte iubit de supuşii săi, luminat şi plin numai de gînduri bune. Împăratul avea şi un prim sfetnic, de toată încrederea. Or, a conduce înseamnă a aduce în viaţa supuşilor atît mîngîiere, cît şi coerciţie. Chiar şi în lipsa principiului separării puterilor în stat, într-o zi i-a încolţit împăratului în minte ideea unei împărţiri a sarcinilor de conducere. Şi a hotărît el ca din acel moment numai împăratul să fie cel ce va da recompensele, premiile şi alintările meritate de supuşii cei mai buni, în timp ce sfetnicul urma să împartă numai pedepsele, mustrările şi zilele de carceră meritate de către îndărătnici sau certaţii cu legea. S-ar fi aşteptat poate împăratul ca sfetnicul să strîmbe din nas; dimpotrivă, el a acceptat bucuros. Şi a trecut ceva vreme. Viaţa frumoasei împărăţii curgea lin, împăratul avînd de-a face numai cu cei merituoşi, iar sfetnicul încercînd să impună ordinea şi legea printre leneşi, borfaşi şi disidenţi. Probabil că şi unul şi celălalt mai făceau şi excese, şi greşeli: unul în cele bune, altul în cele rele