Acum cîţiva ani a apărut o carte foarte amară, Panait Istrati - omul care nu aderă la nimic (Ed. Istros, Brăila, 1996), despre care am scris un amplu articol în Convorbiri literare. Cartea cuprindea ecourile presei sovietice despre sejurul scriitorului în U.R.S.S. Îmi exprimam atunci rezervele privitoare la optimismul lui Panait Istrati că G.P.U. i-ar fi permis să viziteze primul (cronologic vorbind) lagăr sovietic de concentrare de pe Insulele Solovki. Episodul, în Spovedania unui învins, este relatat destul de sumar. Ajuns în orăşelul Kem, Istrati telefonează la Moscova pentru a i se aproba eliberarea permisului special de rigoare, dar este nevoit să plece din localitate înainte de a primi răspunsul, care fusese, fireşte, "afirmativ". N-a mai vizitat, deci, Insulele Solovki, despre care peste un an avea să scrie "pozitiv" Maxim Gorki în atît de falsa sa carte Prin Ţara Sovietelor.

Pentru mine, subiectul Panait Istrati - U.R.S.S. era epuizat, cînd, iată, un prieten mi-a dat să citesc cartea lui Vitali Şentalinski, Sclavii libertăţii în arhivele literare ale K.G.B.-ului, apărută în limba rusă în anul 1995, la Editura "Parus" din Moscova, după ce cunoscuse cîteva ediţii în Occident. O lectură tîrzie, deci, dar care m-a făcut să revin asupra celor scrise mai demult. Presa sovietică, îndemnată de "organe", l-a calomniat copios pe Istrati, după editarea, în 1929, a cărţii Vers l'autre flamme (sub numele său, dar elaborată împreună cu scriitorii ruşi dizidenţi Victor Serge şi Boris Suvarin). Neputînd să anticipeze o asemenea atitudine faţă de propria persoană, "omul care nu aderă la nimic" îi expediază două scrisori lui Gherson, secretarul G.P.U.-ului (instituţie mai cunoscută la noi sub titulatura ulterioară de K.G.B.), cu speranţa că, arătînd cu degetul cîteva dintre relele bolşevismului, va contribui la vindecarea acestuia. În naivitatea sa, încă nu bănuia