"Noi, scriitorii de azi, trebuie să reînvăţăm un cuvînt mai vechi care a marcat începutul literaturii moderne. Monosilaba: NU. Cea mai mare misiune a cuvîntului este elogiul Fiinţei. Dar mai întîi este necesar să deprindem a spune NU!"

Octavio Paz

Bujor Nedelcovici îşi recunoaşte trei etape ale exilului. Primul exil, interior, a durat 12 ani, fiind stigmatizat de "munca de jos" şi prelungit de interdicţia de publicare pe o perioadă de încă un număr de ani, în calitatea autorului de "element nesănătos", odraslă a unui deţinut politic. A urmat un exil exterior, din 1987 pînă-n 1989, impus de acelaşi "sistem politic demoniac". Iar după evenimentele din decembrie se deschide etapa celui de-al treilea exil, cu caracter voluntar, care, dată fiind putinţa legală pentru cei din diaspora de-a se înapoia în ţară, e perceput, mai mult ori mai puţin ironic, ca o "călătorie iniţiatică", un "voiaj metafizic", o "robinsonadă imaginară". Dacă resorturile sociale şi morale ale primelor două forme de surghiun sînt, pentru a spune astfel, justificate de o dură realitate istorică: regimul totalitar, forma a treia, actuală, apare ca rezultat al unei sinistre farse jucate istoriei de către un grup de profitori. Drumul drept, care se deschidea către o democratizare autentică, reparatorie a traumelor trecutului, a fost părăsit de conducerea restauraţionistă ce a monopolizat Revoluţia din decembrie, ţinînd a obţine puterea cu orice preţ. "Şansa unică de a face istorie" a fost astfel irosită. Avînd putinţa de-a alege între continuitate sau înnoire, reconciliere sau fractură, minciună sau adevăr, compromis sau justiţie, cîrmuitorii neocomunişti autoînscăunaţi au optat pentru continuitate, reconciliere, compromis, minciună, injustiţie: "Cum nu am nimic comun, declară Bujor Nedelcovici, cu toate aceste "soluţii bizantine" pe care le speram depăşite