La parter stă vecinul. Dimineaţa devreme şi seara tîrziu, în scară, lasă miros gros de ţigară proastă. L-am văzut de cîteva ori cum stă, singur în liniştea orei, cu uşa de afară, fier cu sticlă, întredeschisă. N-ar vrea să supere pe cineva. Capul are fălci de Basset, iar trupul e schilod sub salopeta mereu murdară şi cămaşa-i cazonă. Nu-i ştiu nici numele. Spune: "Să trăieşti", chemîndu-mă la vorbă. Aerul iute din juru-i mă respinge. Unii spun că ar fi basarabean. Din apartamentul din care iese, cu doi ani înainte, seara, se auzeau schelălăituri ca de animale chinuite. Copiii se căţărau seara pe geam şi ţipetele le cereau pîine şi lumină. Jocul lor, ziceam. Am văzut şi auzit, precum copiii. Două seri, o umbră de om cu broboadă se arăta. Dar, deodată, o prăjină de femeie cu obrazul tras tîra umbra şi o liniştea. Puţin timp: "nu, nu mai vreau", apoi:" pîine şi lumină", şi tăcere. Din fund se auzea voce de bărbat, degeaba. Am întîlnit prăjina de femeie şi i-am spus că nu miroase a bine camera aceea spre stradă. Mi-a spus că sînt nişte bătrîni nebuni de care are grijă şi sînt pe moarte şi că se chinuie şi ea, dar nu poate să-i lase să moară. După trei zile, două coşciuge uşoare zăceau rezemate de zid. Pe capota Daciei din dotare, prăjina a cărat sicriele. Peste un timp, a cerut

aprobarea vecinilor să-şi facă un atelier de ţesut. Dacă nu aş fi văzut duse coşciugele, aş fi zis că are materie primă. N-a primit aprobarea. După două-trei zile vecinul deschidea şi închidea uşa apartamentului de la parter. Abia atunci mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să chem Poliţia. Preşedintele blocului mi-a spus că cei doi au trei-patru apartamente în bloc, moşind moartea unora. Atent fiind, văd tot mai des lăsată uşa deschisă, cea care dă spre ghenă. Acolo unde vecinul trage mahoarcă în piept. Uşa e deschisă fiindcă familia colindă dintr-un apartament în altul. Timp îndelung