Anii şaptezeci au venit lin, prelungind liberalizarea petrecută prin 1963-1964. Totul părea ascensional, calm şi limpede ca în deceniul trecut. Nimănui nu-i venea să creadă că ar putea reînvia nenorocirile din ceea ce începuse să fie numit obsedantul deceniu, cel al anilor cincizeci. Chiar propagandiştii oficiali numeau acum, cînd se refereau la anii cincizeci, erorile (de fapt, ororile) dogmatice de dinainte, care ar fi falsificat marxism-leninismul. Dar, de fapt, de prin a doua jumătate a anilor şaizeci încetase a se mai vorbi şi de marxism-leninism, înlocuit, treptat, cu un naţionalism ceauşist care urmărea să legitimeze naţional regimul socialist instaurat, cum se ştia şi se ştie, prin forţa armatelor sovietice ocupante. Şi, deodată, în iulie 1971, Ceauşescu, după o vizită în China şi Coreea, unde i-a plăcut foarte comportamentul mecanic propagandistic al manifestanţilor mobilizaţi să-l omagieze, dă publicităţii nefastele teze care ar fi trebuit să călăuzească activitatea ideologică. Şi ce nu era, atunci, ideologie? Literatura, ştiinţele umane în general, artele, învăţămîntul şi încă multe altele erau, cu toatele, înglobate în strînsoarea ideologiei. A fost un şoc teribil, lumea gîndindu-se că se urmăreşte reîntoarcerea silită la canoanele anilor cincizeci. Mai ales că, peste tot, în instituţii şi întreprinderi s-au organizat şedinţe de partid deschise (altfel zicînd se îngăduia şi prezenţa, la aceste şedinţe, a nemembrilor de partid) în care se analiza foarte critic întreaga activitate în lumina preceptelor tezelor din iulie 1971. Şi, la sfîrşit, se votau sancţiuni şi un plan de măsuri stabilea sarcini pentru viitor. La aceste adunări congestionate, e necesar să menţionez, veneau delegaţi instructori din partea raionului de partid şi din partea organismelor de stat din sfera de activitate a întreprinderii, instituţiei respective. Lucram, pe atunci, la Edi