Limpezimi şi înnegurări critice

O dublă faţă ne arată criticul Eugen Simion în acest al patrulea volum al Fragmentelor critice. O faţă liniştită atunci cînd se ocupă de "existenţialismul românesc" al anilor '30, una mai puţin liniştită, dacă nu chiar crispată, atunci cînd se întoarce înspre actualitate.

Copiii teribili ai Criterionului sînt analizaţi cu declarată răceală critică, în sensul că sînt urmărite mai ales performanţele lor stilistice, frumuseţea limbajului şi mai puţin ideile lor incendiare. Nici substanţa filosofică nu face obiectul analizei, criticul lasă toate acestea pe seama profesorilor de filosofie. Chestionabilă ar fi decizia de a se ocupa doar de partea românească a operelor, ceea ce în cel puţin două cazuri (Cioran şi Eliade) e problematic. Cu atît mai problematică e afirmaţia că opera românească a lui Cioran ar fi superioară celei franceze. Ar fi fost poate binevenită o analiză a acesteia din urmă din partea unui fin cunoscător al culturii şi limbii franceze aşa cum este Eugen Simion. Oricum, consideraţiile din această primă jumătate a cărţii sînt lămuritoare în multe aspecte şi existenţialiştii români îi vor datora de acum înainte lui Eugen Simion o analiză din perspectivă filologică peste care nu se va putea trece uşor.

Apele se tulbură în cealaltă jumătate a volumului, supraintitulată A fi european. Se înţelege că asta înseamnă apărarea valorilor naţionale în războiul contra dilematicilor şi revizuitorilor, împinşi de-a valma în tabăra duşmană. Bătălii incorecte, ură şi însingurare, lovituri pe la spate - cam aşa arată lumea literară românească postdecembristă în viziunea lui Eugen Simion, un excelent om de cultură care perseverează într-o postură antipatică, sfătoasă în sensul rău al cuvîntului. Răfuielile au directeţea invectivei cîteodată (atunci cînd pun lucrurile la punct cu jurnalul lui Zaciu) sau