Protasov, eroul piesei tîrzii a lui Tolstoi, Cadavrul viu, fuge de familie şi se refugiază "la ţigănci". Instinctul îi spune că depravarea cu sistem este o bună metodă de depăşire a limitelor existenţei. Nu este vorba numai de a trece dincolo de barierele sociale, ci de accesul la realizarea deplină, ceea ce înseamnă, pentru el, asumarea nelimitării prin depăşirea însăşi a ideii de libertate. Marile sisteme religioase au propus cele mai diverse mijloace pentru a se ajunge la experienţa directă a infinitului, în pofida limitărilor inerente fiinţei umane. "Cel care vede infinitul în orice lucru, acela îl vede pe Dumnezeu", spunea William Blake într-un vers iluminat. Protasov, ca şi Tolstoi, era familiarizat, dintre toate căile, doar cu varianta creştină, devenită ineficace prin instituţionalizare. Aceasta ne învaţă că libertatea omului, deşi reală, este finită, iar urmarea neabătută a preceptelor evanghelice ar ajuta la extinderea ei treptată. Nemulţumit de progresia lentă, dornic să ardă etapele, eroul procedează empiric, surescitîndu-şi simţurile în desfrîu, în loc să şi le rafineze metodic, urmînd, de pildă, disciplinele orientale tantrice, sufi sau zen. Pentru el, localul cu ţigănci reprezintă un spaţiu magic, privilegiat, cu aură iniţiatică, precum în binecunoscuta nuvelă a lui Mircea Eliade. Acolo, ratează totuşi iniţierea prin coborîrea relaţiei cu Maşa la nivelul sentimentalismului. Desigur că şi epuizarea banilor îi determină izgonirea, dar aceasta nu este decît faţa raţională a lucrurilor, mai puţin interesantă. Spectacolul lui Gelu Colceag de la Teatrul Naţional oscilează între abisal şi pitoresc. Regizorul porneşte de la ideea corectă şi interesantă cum că Protasov ar reprezenta "intelectualul care descoperă în cîntecul ţiganilor metafizica, nu frivolitatea". El introduce personaje şi texte tolstoiene din afara piesei, sudîndu-le organic în linia dr