Ca pe orice ins înzestrat pentru gândirea abstractă şi care nu e limitat, nici nu e filosof, pe Valéry îl fascinează zonele obscure: "Fac pluta. Plutesc. Simt un ruliu imperceptibil - o mişcare imensă dedesubt" (II, 24).

E, într-adevăr, ameţitoare masa de apă ce te poartă, ca pe o aşchie, peste adânc. Ne place să imaginăm înăuntrul nostru asemenea profunzimi şi e, în bună parte, un mit. La fel de atractivă poate fi ideea postmodernă că sinele nu e adânc, ci dispersat. Prea puţini sunt destul de maniaci, de monomani, de inflexibili ca să rămână aceeaşi în orice împrejurare. În mod obişnuit, suntem fiecare mai mulţi, atât de diferiţi între ei încât nici apropiaţii noştri n-ar fi în stare să-i recunoască pe unii din noi. De aici şi sentimentul, greşit, de a ni se fi revelat, într-o anumită situaţie, adevăratul eu al cuiva. Tot ce ar trebui să spunem este că omul acela a trimis pe altul din el la întâlnire, un eu al lui care nu ne era cunoscut.

Această dispersie e determinată de natura socială şi dialogică a omului. Relaţii şi poziţii în lume diverse ne fac să diferim de noi de la un moment la altul. Eul în raport cu sine însuşi e, ce-i drept, mai frecvent şi mai constant, dar tot numai unul din noi.

De exemplu, stăm de vorbă ca între prieteni şi intelectuali europenizaţi. Deodată, unul dintre noi, cel mai chivernisit, cu stagiul apusean cel mai îndelungat, dă la iveală o zgârcenie, preocuparea pentru o sumă în cazul lui derizorie care ne lasă, pe ceilalţi doi, autohtoni cu dificultăţi reale, muţi. Pe omul acesta nu l-am cunoscut. A afirma că abia acum l-am descoperit, ar fi eronat. Acelaşi ins strâns la pungă până la a nu-i păsa de uimirea noastră poate fi, la fel de autentic, un om fin, inteligent, sensibil şi, de ce nu, chiar generos.

Sociali şi dialogici fiind, pluralitatea noastră îşi are originea în resurse obscure, în acea mişcare