Rapiditatea cu care se petrec evenimentele legate de recenta Conferinţă a Uniunii Scriitorilor din 20 aprilie ne-a determinat să ne schimbăm de două ori modalitatea de a le reflecta în paginile revistei. Ne propusesem iniţial să facem un documentar util pentru informarea cititorilor şi a istoricilor de mîine, din care să rezulte cum s-au desfăşurat lucrările Conferinţei, cine a fost ales în organismele diriguitoare şi tot restul. Am abandonat ideea din cauză că n-am considerat a exista un final al Conferinţei: fără Preşedinte statutar ales, fără Comitet Director, fără Vicepreşedinte şi Secretar, Uniunea aşteaptă un al doilea tur de scrutin. După şedinţa Consiliului (deocamdată, singurul organism ales la nivel naţional) de sîmbătă 21 aprilie, cînd s-a decis reconvocarea Conferinţei, am scris un editorial în care am prezentat, fără nici un parti-pris, ce s-a întîmplat şi în care am încercat să corectez unele relatări din presă care ţineau cu orice chip să transforme Conferinţa într-un "circ" ori într-un "spectacol penibil". Dat fiind însă gestul d-lui Eugen Uricaru de luni 23 aprilie de a se autoproclama preşedinte, nesocotind hotărîrea Consiliului şi încălcînd statutul, a trebuit să renunţ la editorialul meu şi să revin, în cel de faţă, cu alte aprecieri ale situaţiei.

Trebuie să spun că abia după ce dl Uricaru s-a dat în stambă (adică a provocat presa să scrie despre convingerea d-sale că e preşedintele ales în bună regulă al Uniunii), se poate cu adevărat vorbi de un scandal în lumea scriitoricească. Lucrările Conferinţei au decurs totuşi civilizat, chiar dacă luările de cuvînt pe marginea raportului prezentat de fosta conducere n-au avut cine ştie ce miez. E drept că nici raportul n-a fost ce trebuia să fie. O însăilare, mai degrabă, plictisitoare, deşi sumară, de informaţii greu de verificat. Cît îl priveşte, raportul financiar, la rîndul lui, a reuşi