De ce rămân fără ecou cărţile lui Dumitru Micu?
Profesorul universitar Dumitru Micu este unul dintre cei mai productivi istorici literari de la noi. În jumătatea de secol care a trecut de când s-a consacrat investigării literaturii române a publicat zeci de cărţi - monografii, panorame, sinteze, istorii ale literaturii etc. - din care s-ar putea constitui o mică bibliotecă de specialitate. Anvergura întreprinderilor sau dificultăţile de ordin metodologic nu-l descurajează şi, oricum, nu-l determină să abandoneze marşul său de-o viaţă. S-ar putea crede, dimpotrivă, că tocmai ceea ce este istovitor, ceea ce pare peste puterile unui om îl stimulează. Scurta istorie a literaturii române pe care a publicat-o după 1989, se compune - aşa scurtă cum i se pare autorului - din patru volume masive. Iar "atotcuprinzătoarea sa Istorie a literaturii române (de la creaţia populară la postmodernism) este - caracterizarea îi aparţine lui Gabriel Dimisianu - un corpus istorico-literar cu dimensiuni de frescă".
În mod curios şi dezamăgitor pentru un cititor de bună-credinţă al scrierilor lui Dumitru Micu, tot acest efort rămâne fără ecou în conştiinţa literară a epocii. Ion Rotaru cel puţin s-a făcut de râs cu tentativa lui de a scrie o istorie a literaturii române. Dar Dumitru Micu este pur şi simplu ignorat, oricâte lucrări de istorie literară ar publica. Viziunea sa asupra literaturii române, ierarhiile pe care le propune fie şi implicit, criteriile utilizate în evaluarea estetică a textelor nu influenţează pe nimeni şi nici nu sunt contestate. Despre Dumitru Micu s-ar putea spune "el vorbeşte, el aude". Opera sa nu modifică în nici un fel literatura română sau înţelegerea literaturii române, nu provoacă dezbateri, nu animă viaţa literară.
În zadar sistematizează istoricul literar, cu un efort supraomenesc, mii de informaţii; sintezele realiza
