Prostia sau ticăloşia? Lipsa de gândire sau autodistrucţia programată? Nebunia simulată sau atracţia nevrotică a prăpastiei? Ce prevalează în societatea românească de azi? Mi-e greu să aleg vreunul din termeni, pentru că toţi împreună ne-au transformat în nevolnicii care suntem. Un prieten stabilit de mai mulţi ani în străinătate, navetist asiduu între Germania şi Statele Unite, îmi spunea cu un amestec de uimire şi derută: "Ştii cum am ajuns să-i văd pe români? Ca pe nişte şmecheri ciudaţi din cale-afară: după ce ne-am iluzionat că-i fraierim pe toţi, chiar am ajuns să ne fraierim pe noi înşine!"
Tristă constatare, adevărată constatare! Asemeni "mingicarilor" din fotbal, total dezinteresaţi de eficienţa jocului, care-şi uită menirea (înscrierea de goluri) şi ajung să dribleze banca de rezerve, oamenii publici de la noi trăiesc într-o sferă vidă, baletând scabros şi emiţând guiţături isterice. Or, ce constat de la o vreme încoace: comportamentul lor nu e semn de prostie sau demenţă (deşi e vorba de amândouă!), ci de abilitate. Tagma despre care vorbesc ştie foarte bine cu cine are de-a face. Discursul raţional, perspectiva realistă, vorba cumpătată nu pătrund dincolo de beton-armatul descurajării, neputinţei şi resemnării românului.
De ce la noi triumfă, de zece ani încoace, populiştii, demagogii şi sforarii? Simplu: pentru că marea majoritate a populaţiei (indiferent de nivelul intelectual) n-a depăşit stadiul infantilităţii. Loviţi de buget, loviţi de reproşurile nevestei, loviţi de barierele sociale, loviţi de goliciunea buzunarului, loviţi de insecuritatea locului de muncă, ei merg buluc spre cel care le promite fie şi cioara de pe gard. Oricum, i se dă, nu i se ia! Nu-i cred atât de proşti încât să muşte neruşinatele momeli chiar fără să-şi dea seama. Dar un resort psihologic secret, dorinţa tânjitoare de-a se simţi protejaţi, alinaţi, încura
