Era un vînt năpraznic, prăfos şi roşu ca în Pacientul englez - filmul, era şi un soare cumplit, sufocant şi umed ca, uneori, în Justine a lui Durrell; era un zgomot, apoape patologic, ca în urechile unui bolnav venit la prima şedinţă de psihanaliză; era o lumină cînd diafană, abia vizibilă în nuanţele ei ruşinate de auriu pal ca mierea de salcîm şi ocru blînd de apus în octombrie, cînd grea şi tulbure, cu densitate, ca în Norii lui Petru Creţia; era ca o mireasmă, în aer, de trandafir şi mort, ca în nuvelele lui Marquez; şi mai era un ecran mare şi alb-murdar la cinematograful muncitoresc pe care urma să se deruleze B.D. în acţiune, dar nu înainte de fastuoasele cuceriri ale comunismului, cu fabuloasele depăşiri ale oricăror norme, indiferent de care ar fi fost vorba, precum în Pe vremea fluviului Amur a lui Makine. Mai erau, să nu uit, nişte lupi, dar nu ca acela din "cel-care-dansează-cu-lupii" (sau, mai simplu, Dansînd cu lupii), care stăteau, invizibili, la orice colţ de stradă, la orice coadă la unt sau la carne, aproape în orice casă, cu ochii incandescent-însîngeraţi, cu balele curgînd la gîndul unei viitoare desfătări, cu răsuflarea înfierbîntată de atîta aşteptare. Dar, peste toate aceste puţine şi insignifiante "chestii", ceva teribil se simţea palpitînd, dacă nu chiar exista deja: era Frica, monstruoasa şi colosala frică, atotcuprinzătoare şi atotjustificabilă, cea care avea să servească drept "circumstanţă atenuantă" a tot şi a toate cîte vor fi fiind, atunci. O frică hidoasă ce cuprindea toţi axonii în fantastica şi miraculoasa lor încrengătură, o frică diabolică ce chema spre ea însăşi, sub hulpavele ei aripi grele, cele care puneau oamenii la adăpost de orice posibilă viitoare justificare a propriilor fapte, regina-frică, cea care privea cu ochi negri de smoală fierbînd, hipnotizanţi şi invincibili ochi. Era o frică indecentă şi indicibilă, o fr