De trei ani încoace, într-o capelă mică de la marginea Lisabonei, românii ortodocşi sărbătoreau, discret, Paştele şi Crăciunul. Bisericuţa pusă la dispoziţie de credincioşii catolici putea fi folosită doar pentru cîteva ore în cele două puncte înalte ale anului, la Naşterea şi la Învierea Domnului. De trei ani, cei cîţiva ortodocşi din Capitala Portugaliei, modeşti şi resemnaţi, se strîngeau în micuţa capelă lisaboneză, unde un bătrîn Arhimandrit grec, ajutat de un preot portughez şi de unul român, secondaţi de un dascăl rus, oficiau liturghia după tot tipicul. În cele trei-patru limbi ale asistenţei, urmînd canonul melodic bizantin.

Peisajul acestei misse aproape marginale se fixase, sub o formă cunoscută, de-a lungul ultimilor ani, devenind familiar. Majoritatea publicului: cele cîteva zeci de greci din Lisabona, comunitate oficială, reprezentantă autorizată a Ortodoxiei, iar slujba de rit răsăritean continua aici cu vigoarea unei lumînări tot mai slabe de la an la an, pe cale să se stingă într-un timp previzibil.

Pînă cînd... pînă cînd, în noaptea Învierii a anului 2001, credinciosului obişnuit care se apropia de micuţa capelă i s-a putut părea că greşise drumul: luminată intens, biserica nu numai că era plină, dar se afla înconjurată de o mulţime imensă ce nu mai încăpuse înăuntru şi aştepta fremătătoare afară. Cînd eterna missă a Arhimandritului grec a început să-şi desfăşoare cadenţele solemne din fiecare an, cîntarea grecească era acompaniată de acelaşi mic grup de fideli. Îndată însă ce Părintele Pop rostea în limba română cuvintele liturghiei, îi răspundea un cor straniu de o forţă ce amintea vuietul mării. Iar cînd cuvintele Hristos a înviat! s-au auzit sub cupola bisericuţei, cîntarea a răsunat în româneşte cu un ecou vibrant, rostogolire din sute de piepturi, acoperind toate zgomotele naturale şi umane din preajmă; locuitorii cartierul