Alexander Hausvater este un regizor carismatic cu un discurs convingător, bine structurat şi expus cu un simţ de retor desăvîrşit. În ultimul timp mi se pare că s-a creat o distanţă între intenţie şi, mai ales felul în care ea este prezentată, şi concretizarea ei. Alexander Hausvater teoretizează, glosează minunat pe marginea propriului spectacol, încărcîndu-l cu nuanţe şi semne pe care nu întotdeauna le regăseşti pe scenă. Am avut o experienţă similară la Avignon, în '96, cu doi regizori bulgari, Margarita Mladenova şi Ivan Dobtchev. Seara am văzut Livada de vişini, iar a doua zi am ascultat o exegeză savantă şi uşor preţioasă asupra montării, extrem de captivantă în sine, nu şi foarte înrudită cu ceea ce văzusem, deşi autorii erau regizorii înşişi. După părerea mea, Hausvater este din ce în ce mai puţin convingător în demersul scenic. Un soi de superficialitate barocă şi zgomotoasă s-a instalat în ultimele spectacole pe care le-am văzut: Magister Machiavelli de la Râmnicu Vâlcea, Machinal la Teatrul Naţional din Bucureşti, Don Perimplin şi Belisa la Ploieşti (recentă premieră). Teibele şi demonul ei, după Isaac Bashevis Singer, rămîne nu doar cel mai împlinit şi substanţial spectacol al lui Hausvater, dar şi o montare importantă a ultimilor zece ani, un punct major în istoria Teatrului Naţional din Iaşi. După experienţa cu trupa Teatrului Odeon şi cu şocantul ...au pus cătuşe florilor, Hausvater a comunicat foarte bine cu trupa ieşeană, care s-a dat pe mîna lui pînă la capăt. De devotament, şi chiar mai mult decît atît, s-a bucurat peste tot pe unde a trecut. Şi totuşi, cele mai multe montări din ultimul timp par eboşe, încercări, tatonări, n-au greutatea unei abordări complexe. Faptul că am văzut două spectacole - Machinal şi Don Perimplin - ale lui Hausvater unul după celălalt, la interval de trei zile, mi-a dat timpul unei reflecţii mai adînci şi mai îndel