Am citit - ca întotdeauna - cu deosebită plăcere editorialul domnului N. Manolescu, Iaşii în francofonie (România literară, 11/2001), am admirat eleganţa veche a pluralului (Iaşii, în loc de actualul Iaşul) şi nostalgia unei Moldove din sec. XIX - filo-franceze. Într-adevăr, cine decît moldovenii (şi unde, decît la Iaşi) putea să sărbătorească mai potrivit "sensibilitatea" românilor "la limba şi la cultura franceză"? Are dreptate autorul cînd afirmă că apartenenţa la comunitatea francofoniei este "trăită" de români ca o integrare în Uniunea europeană.
Şi totuşi un surîs "malin" - cum spun francezii - ne încearcă. Aderenţa noastră aproape tri-seculară la limba şi la cultura Franţei nu se datoreşte decît indirect şi în mică măsură francezilor ("de souche française")! Cei care ne-au adus alături de valorile Franţei au fost 1. grecii fanarioţi şi 2. ruşii nobili din armata ţaristă! Este drept, teleghidaţi şi puşi sub controlul (da, da, control) cîte unui "consul" francez fie monarhist, fie regicid - care apăra "interesele" Franţei la Constantinopol sau în Crimeea. Vorba italienilor, altrocché! La interesele politice ale Franţei se gîndeau diplomaţii francezi, în primul rînd - şi abia pe urmă la "francofonie"! Să nu fim prea idealişti (id est naivi)!
Să nu uităm că încă din sec. XVIII, "hospodarii" fanarioţi au început - pentru binele grecilor oprimaţi de turci, în patria elenă, - să facă apel la puterea europeană a Franţei şi să aducă, făcînd cunoscută şi resimţită în fief-ul Moldo-Valahiei lor (printre boierii lor), influenţa franceză. Pe lîngă Domnii Moldovei şi ai Munteniei se exercitau subtile prezenţe cu misiuni "delicate" (=secrete) ale consulilor francezi din Crimeea şi din Constantinopol, care, bineînţeles, apărau "interesele Franţei". Printre aceştia, un "seigneur Millo", "le sieur Linchou", un Pierre La Roche şi alţi francezi aveau sub obser
