M ai zilele trecute am fost la o masă rotundă. Ştiţi conceptul: scaune (obligatoriu), masă (opţional), vedete ale intelighenţiei şi simpli chibiţi, în sfîrşit, un subiect generos (de largă respiraţie).

Ideea nu e nouă, însă astăzi e cu adevărat vremea ei. Iar masa rotundă, ca obiect de mobilier virtual, aproape că a monopolizat producţia fabricilor de cherestea verbală ale bietei noastre societăţi civile. Atît ea, cît şi simpozionul pe teme sînt astăzi mai tot ce-a mai rămas din activismul din începutul deceniului trecut, cînd intelectualii credeau că e treaba lor să-l lămurească pe mitocan (pardon, partener social) cu cine să voteze. Dar destul cu răutăţile: de data asta n-a fost chiar aşa de rău, în sensul că nu chiar toţi participanţii au plecat acasă cu aceleaşi idei cu care veniseră (sau Doamne fereşte, fără ele!). Nu ştiu alţii ce-au înţeles, dar la întrebarea "Unde este opoziţia?" am găsit (cu ajutorul colegilor din sală) cel puţin cîteva răspunsuri cu care am putut merge acasă, unde eram aşteptat urgent pentru lămuriri. Primul ar fi că opoziţia nu mai vorbeşte limba poporului. Altfel spus, e mai multă opoziţie la nunţi şi petreceri de cartier decît în Parlament şi prin sediile de partide căzute de la putere. Iar programul ei politic, pus pe versuri în muzica cerută astăzi (manelele sînt incluse) e mai cinstit şi mai apropiat de vocea naţiunii. Să trecem în revistă cîteva prevederi şi declaraţii de intenţie: "să beau, să arunc cu banii / să moară de ciudă golanii". Cu alte cuvinte (ca să înţeleagă şi politicienii subţiri), "ar fi de dorit creşterea consumului de spirtoase şi a puterii de cumpărare, de asemenea satisfacţia oferită de succesul în plan social este foarte importantă". Alte elemente de discurs sînt mai greu de transpus în viaţă, dar nu mai puţin mobilizatoare: "aş da zile de la mine / să mai fiu din nou cu tine" sau "duşmanii-mi poartă